Museum Anonymous

Într-o zi frumoasă de vară, am fost într-o plimbare la Casa soţilor Ceauşescu, muzeul despre care am aflat de curând, întâmplător – propaganda nu mai funcţionează.

Muzeul are site – nu foarte bun, dar util pentru a afla că vizitele se fac doar cu programare şi pentru grupuri, ghidajul fiind inclus în preţul biletului.

Pentru o zi frumoasă şi de week-end, cartierul Primăverii este, desigur, o încântare. Ajuns în faţa muzeului, observi mai întâi că este semnalizat adecvat, iar imediat după, vezi un teren obscen viran în faţa intrării principale a casei. Reiese că aparţine unui stat foarte petrolifer şi că, după achiziţionare, nu s-a primit autorizaţie de construcţie.

Casa lui Ceauşescu este bine îngrijită. Străluceşte graţios – ferestrele au modele sablate preţioase. În holul de primire tavanul este aurit (nu, dezamăgire, e foarte puţin aur în casă şi folosit doar pentru decorarea suprafeţelor), iar spoturile luminoase îl ornează elegant.

Ni se pun „papuci” de plastic, de protecţie – ca pe vremea papucilor de pâslă de la Casa Grigorescu din Câmpina (una dintre primele mele experienţe muzeologice de impact).

Se adună grupul, ghidul muzeului aşteaptă cu răbdare şi profesionism. Vizitatorii sunt puţin intimidaţi şi foarte curioşi. Intrăm în biroul lui Ceauşescu şi doamna muzeograf începe să ne lovească printr-un discurs bine exersat despre provenienţa decoraţiunilor interioare – textile de Buzău, sticlă şi cristaluri de Mediaş, covoare de Cisnădie, mobilier de Bucureşti (actualmente „Elvila”), perdele de Paşcani. Niciuna dintre aceste fabrici nu mai există. Acesta va fi leit-motiv-ul vizitei: nu mai avem, nu mai există.

Naţionalismul lui Ceauşescu se manifesta în primul rând la el acasă. Cu mici excepţii – unele candelabre de Murano şi câteva cadouri primite de la vizitatori străini-, toate obiectele din casă erau producţii româneşti, inclusiv hainele familiei şi mâncarea care se servea. Se pare că Ceauşescu viziona, totuşi, filme americane.

Cumva, câteva farfurii decorative, primite de la regina Marii Britanii, au supravieţuit într-o vitrină, chit că doamna cu pricina a cerut înapoi darurile făcute.

Sunt câteva tablouri şi sculpturi, autorii sunt şi ei români.

Vila fusese amenajată şi pentru Ghe. Gheorghiu-Dej, familia Ceauşescu a primit-o deja funcţională.

Ceauşescu nu deţinea bunuri personale şi nu primea salariu. Toate obiectele aparţineau Gospodăriei de Partid – reţinem aici hainele prezidenţiale (repet, producţie românească). Cumva amuzant este faptul că Nicolae Ceauşescu era singurul membru al familiei fără un apartament personal în casă, mai precis fără un dormitor personal.

Avea însă un birou şi o sală de primire unde şi studia (politică externă şi economie, după cum ne informează ghidul) şi juca şah – o pasiune a sa.

Casa este decorată după modelul clasic francez, cu influenţe italieneşti şi o extindere a terasei inspirată de stilul colonial văzut de Nicolae Ceauşescu la casa lui Fidel Castro – o reuşită arhitecturală, în definitiv.

Camerele sînt mici şi opulenţa tapetului oboseşte, candelabrele sunt şi ele prea mari pentru un spaţiu modest.

Băile sunt banale şi modernizate, casa a fost utilizată ca vilă de protocol şi după căderea regimului comunist. Celebrele robinete de aur sunt doar suflate cu aur – un singur gram de aur era folosit anual pentru refacerea suprafeţelor.

La subsol se află o cramă fără vinuri – Ceauşescu nu consuma alcool decât în mod excepţional, comandând o sticlă de Odobeşti la câteva luni. Tot la subsol, puţin lux: o sală de cinema privată.

Etajul e rezervat mini-apartamentelor Elenei, Zoei (cel mai spaţios şi cochet) şi celui al lui Nicu Ceauşescu (Valentin a locuit aici puţin timp, la parter). Copiii familiei erau adolescenţi la mutarea în casă, iar odată deveniţi adulţi s-au mutat în locuinţe proprii.

Elena şi Nicolae Ceauşescu mâncau puţin, la o masă mică alături de care aveau un salon la fel de mic pentru relaxare şi audiţii muzicale, inclusiv live, cu artişti invitaţi – favorita lui Ceauşescu era Ioana Radu.

Ajungem şi în salonul unde a fost primit Nixon şi convins, iată, să acorde României „Clauza naţiunii celei mai favorizate” (subiect de vâlvă naţională în presa vremii).

Spectaculoase sînt micile balcoane flancate de bazine de apă mozaicate în culori vii, strălucitoare.

Mozaicurile sunt elementele memorabile şi cele mai originale din întreaga casă, care are un farmec aparte prin senzaţia de intimitate şi gust clasic, uşor baroc – poate nu tocmai adecvat pentru reprezentanţii proletariatului, chiar dacă există o notă constantă de sobrietate.

Mozaicurile ne încântă în grădina interioară şi ne copleşesc la piscină – o adevărată operă de artă a unor artişti români. De la piscină se vede şi eleganta terasă à la Cuba, dincolo de care a rămas un spaţiu verde liniştitor şi elegant în simplitatea lui.

Din spaţiile de îngrijire personală nu reţin atenţia decât o lampă pentru bronzat şi uşile de sticlă sablată.

În dormitorul matrimonial îşi aveau locul şi cei doi câini Labrador ai familiei.

Vizita a durat mai mult de o oră şi s-a sfârşit cu o ieşire în curtea interioară unde mai sunt încă păuni şi câteva bazine – fântâni arteziene care nu funcţionează. E foarte multă linişte şi ne-am putut bucura de un loc frumos şi de o povestire-ghidaj făcută cu obiectivitate.

Ororile comunismului nu subzistă aici. Nici imaginea „dictatorului”. Urmele s-au şters, rămânem cu impresia unei frumoase locuinţe de serviciu sau de protocol, construite de o ţară care construia.

Rămânem cu liniştea copilăriei şi cu nostalgia fabricilor dispărute şi scandalosul teren viran din apropiere, mostră a retrocedărilor şi vânzărilor din noua epocă.

Vom reveni.

Palatul Primăverii se află pe Bulevardul Primăverii, la nr. 50, în Bucureşti.

Fotografii realizate de ©Museum Anonymous