Museum Anonymous

I. Grădina de Piatră

De unde vine dorinţa de frumos, de construire a unui spaţiu care să îmbogăţească lumea ce ne-a fost dată într-o formă prea săracă pentru unii dintre noi, de unde pornirea şi ştiinţa de a crea cu mâinile proprii ceea ce alţii nici nu visează, dar pe care îl recunosc imediat drept minunat şi excepţional?

Nu ştim, frumuseţea stă în noi, mai adânc sau mai la suprafaţă, mai la îndemână sau prea departe, după cum hazardul a aşezat-o. Însă unii dintre noi sînt aleşi. Aleşi să o scoată din ei înşişi şi să o arate şi celorlalţi, indiferent de mijloacele pe care le au, indiferent de locul în care se află şi de norocul cu care au fost binecuvântaţi. Şi nimic nu îi va opri şi vor face totul pentru asta şi vor da orice pentru asta.

Tot un fel de binecuvântare este şi să poţi vedea frumosul. Şi tot aşa să poţi merge în pelerinaj la templele acestuia, fie ele şi efemere – unul dintre aceste locuri de smerenie este, fără înconjur spus, Bienala de la Veneţia – una dintre cele mai mari expoziţii din lumea noastră, de artă sau de arhitectură (după caz şi după an), unde spiritele creatoare din toate colţurile pământului şi ajutoarele lor harnice se întâlnesc, se completează şi ne învaţă şi pe noi, norocoşii privitori.

Acest articol este despre religie, despre o credinţă pe care am descoperit-o abia acum, aici, la Bienala de Arhitectură de la Veneţia din 2016, deşi semnele ei s-au arătat de multe ori, însă nu atât de definitive. Este religia frumosului, cu doi profeţi-ziditori în pustiu şi în ţărână şi mizerie, care au slujit neabătut, zi de zi, acest dumnezeu al lor, l-au întrupat în altare la care acum nu putem să nu ne închinăm.

Convertirea se face prin revelarea miracolului în faţa ochilor de-acum iluminatului privitor şi imediat simţi cu toate celelalte simţuri (ştiute şi neştiute) că acele locuri de închinare nu sînt doar locuri pe care le-ai putea atinge, nu sînt doar ce a rămas din munca făuritorilor lor, ci sînt însufleţite de credinţa acestora, de spiritul lor oprit în lucru şi împreună sînt mai mult decât atât şi nu le poţi, pur şi simplu nu le poţi rezista.

Această efuziune mistică a fost provocată de vederea-aflarea a două minuni ale lumii: Grădina de Piatră din Chandigarh, India, şi Casa Florii din São Pedro da Aldeia, Statul Rio de Janeiro, Brazilia. Acestea au fost construite din gunoi, de câte un om şi viaţa acestuia.

Priviţi bine, ascultaţi bine: aceşti oameni s-au numit Nek Chand şi Gabriel Joaquim dos Santos.

Nek Chand a ridicat o gădină nestemată cu figurine şi totemuri omeneşti, de animale şi vegetale şi minerale şi orice altceva, la marginea oraşului, pe un teren viran, lângă o râpă care acum s-a transformat în terasele la început clandestine ale grădinii. A început în taină, neobservat, adunând pietre frumoase şi apoi alcătuind statuete din resturile aruncate de alţii, adică din gunoi. Acest început s-a petrecut spre sfârşitul anilor ’50, iar în 1976 grădina lui Nek Chand a fost recunoscută oficial drept loc şi bun public.

Până la urmă, Grădina de Piatră a ajuns, se pare, cel mai important obiectiv turistic din India, după Taj Mahal, lucru puţin ciudat, pentru că ea s-a ridicat lângă oraşul Chandigarh, un oraş devenit anul acesta Patrimoniu Mondial UNESCO, pentru celebrarea plănuitorului său, Le Corbusier, faimosul arhitect modernist european (franco-elvenţian), invitat să proiecteze noua capitală comună a două state din nordul Indiei, după declararea independenţei de stat în 1947.

Acest oraş este primul sistematizat din India şi e supranumit „oraşul frumos”. Numele lui nu vine de la Nek Chand, ci de la zeiţa hindusă a puterii, Chandi, potrivnică făcătorilor de rele.

Lângă oraşul frumos al marilor arhitecţi ai lumii, Nek Chand, funcţionar la administraţia drumurilor, a căutat alt fel de frumos şi i-a dat viaţă.

Ce-i acolo, în Grădina de Piatră? E un fel de lume paralelă, populată de creaturi asemănătoare celor pământeşti, foarte vii, dar încremenite pentru o clipă care nu se mai termină. Sînt armate de creaturi fantastice, prinţi şi prinţese, luptători, mulţi păzitori ai grădinii şi ai celorlalţi locuitori ai ei, păsări – pelicani şi păuni (parcă), animale de toate felurile, unele necunoscute. Aceste fiinţe sînt bine aliniate, bine organizate, lumea lor e închisă – prinţi la prinţi, pelicani la pelicani, urşi la urşi; dar din toate ritmurile astea care par să dea unitate şi ordine, fiecare creaţie este singulară, altfel decât vecinii ei – cred că le-a dat viaţă prin ochii lor de ceramică. Dacă nu ai şti că atâtea miliarde de oameni sînt diferiţi între ei, te-ai întreba cum de se poate una ca asta.

Nu ştim cum se poate, din piatră, moloz, cioburi şi gunoi şi din atâţia ani. Dar Nek Chand ştia.

El a murit anul trecut, în 2015, la 90 de ani.

Grădina lui ne-a fost arătată la Bienala de Arhitectură de la Veneţia de către curatorul indian Anuj Saini, sub numele „Rock Garden – Kingdom of God and Godess”.

Poate fi văzută de la distanţă şi aici: Interactive Panoramas | Nek Chand Foundation.

Imaginile publicate în acest articol sunt realizate de ©Museum Anonymous în expoziţie.

Pentru că este mare, monumentală, instituţionalizată şi gestionată de stat, am vorbit mai întâi despre Grădină, ea având deja prestigiu de cult.

DAR…

II. Casa Florii – bucăţele de nimic

Dar mai întâi a fost Casa, Casa Florii – Casa da Flor, căsuţa cea mică în care şi pentru care a trăit singur Gabriel Joaquim dos Santos, în São Pedro da Aldeia, la 180km de Rio de Janeiro, în Brazilia.

Seu Gabriel („seu” e un fel de „nenea”) nu mai este acum, a trăit până în 1985, când avea 93 de ani. Se născuse în secolul al XIX-lea, într-o altă lume, muncea la mina de sare din São Pedro da Aldeia, nu a mers niciodată la şcoală şi tatăl său era sclav eliberat. Şi-a început căsuţa acum mai bine de 100 de ani şi nu a încetat niciodată să o facă mai frumoasă, şi mai frumoasă. Se pare că nu exista o limită a frumosului pe care să o fi putut atinge, era mereu loc pentru mai mult.

Frumuseţea aceasta a căutat-o printre gunoaie şi a găsit strălucire în becuri arse, în oglinzi sparte, în cioburi de sticlă şi de orice altceva, „în lucruşoare de nimic” şi din aceste bucăţele de nimic a făcut frumosul. A învăţat să scrie pentru a ţine un jurnal.

Specialiştii spun că Gabriel Joaquim dos Santos a fost exponentul arhitecturii spontane. Nu ştiu dacă ceva absolut singular şi atât de constant e cel mai bine descris drept „spontan”. Nu cred că Gabriel dos Santos s-ar fi putut opri la fel de spontan şi sigur frumosul ăsta a fost mereu în el.

Fiind frumos în el, nu ar fi suportat să nu fie frumos şi în afara lui. A înţeles multe, a înţeles că acea arhitectură nespontană reprezintă forţa ingineriei, ştiinţei şi a bogăţiei, iar el voia să arate forţa sărăciei. A spus că lucrul său s-a născut din gând şi vis şi că a învăţat să îl facă de la vânt şi din aer.

Casa da Flor face acum parte din patrimoniul naţional brazilian şi e în grija unei fundaţii. Apropiaţii locului şi ai omului spun că Gabriel Joaquim dos Santos trăieşte în casă, pentru că îl simt acolo.

El a fost simţit şi aici, priviţi-l, ca să vă convingeţi: https://youtu.be/JpiTf8SdjhM

Am aflat despre Casa da Flor la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în pavilionul naţional al Braziliei, unde expoziţia „Juntos”-„Împreună” a fost curatoriată de Washington Fajardo.

Imaginile reproduc fotografiile din expoziţia „Juntos”.

„Casa Florii” a fost scris pentru Fala Português şi publicat sub titlul „Coisitas de nada”.