Muzeul Sticlei din Murano are un farmec ascuns, asemănător sticlei – îi vezi luciul, îi vezi preţiozitatea de la distanţă, dar trebuie să-l priveşti de foarte de-aproape pentru a-i vedea nuanţele, sclipirile ascunse, să-l priveşti în lumină, să-l învârteşti după soare, pe toate părţile, pentru a-l vedea pe deplin.
Nu e uşor să fii Murano. Istoria insulei e sângeroasă, e luptată, e supravieţuită. Această sticlă minunată, care împodobeşte bogăţia, nu s-a făcut în huzur.
Istoria sticlei e legată de istoria insulei şi arta sticlei e legată de arta banilor, a puterii politice, economice, teritoriale, de arta etalării statutului social al claselor conducătoare, de drumul ideilor şi măiestriei tehnice, de schimbările legăturilor sociale.
Clădirea muzeului însăşi are povestea ei în povestea istoriei: reşedinţă a episcopilor de Torcello (o altă mică insulă în laguna veneţiană), unul dintre episcopi o cumpără şi o donează diocezei; insula Torcello cade mai târziu în stăpânirea Veneţiei, iar palatul este vândut de veneţieni insulei Murano, independentă atunci. În această perioadă, în 1861, devine muzeu. Murano îşi pierde independenţa în 1923 şi muzeul intră în rândul Muzeelor Publice Veneţiene.
Este un muzeu vechi de 165 de ani, într-o clădire veche de cam 350 de ani.
Sticla e veche şi ea, a apărut undeva în Orientul Apropiat, probabil în Siria, iar romanii au lăsat peste tot, în marele lor imperiu, urme antice ale delicateţii cu care tratau recipientele din acest mereu nobil material.
Aşa începe Muzeul Sticlei din Murano, cu sticlă arheologică romană, şi ajunge până astăzi, cu expoziţii foarte atente de creaţii contemporane de spectacol sau de interior sofisticat.
Am învăţat aici că, mai târziu, femeile insulei au putut şi ele să lucreze în sticlărie, odată cu apariţia mărgelelor de sticlă de Murano – „perlele veneţiene”, folosite ca podoabe sau accesorii vestimentare – un pas important, chiar dacă insular, pentru emanciparea lor economică şi socială.
Tot aici am descoperit şi în sticlă vocaţia pentru lux extrem a Veneţiei, imposibilitatea de a se opri, de a-şi găsi limite în căutarea frumuseţii. Cred că, în cazul ei, „superior” are grade de comparaţie.
Aşadar, la începuturile sticlei de Murano, în primele săli ale muzeului, vedem fineţea transparenţei şi fragilitatea obiectelor. Culorile lipsesc, spectaculoase sunt subţirimea materialului şi perfecţiunea ascetică a formelor.
Încet-încet, adică în sute de ani, vasele (pentru că despre vase vorbim: farfurii, platouri, pahare şi pocale, sticle şi sticluţe pentru parfumuri şi uleiuri) capătă greutate şi culoare, capătă filigran şi încrustaţii de aur.
Apoi capătă şi mai multă culoare şi forme care nu mai au de-a face cu utilul, ci doar cu mai mult ca esteticul şi decorativul.
Şi de la decorativ se fac şi mai mici, şi mai decorative, până ce ajung coliere şi nasturi şi flori.
Aş putea împărţi sticla de Murano în două categorii: obiectele mici, ale mobilierului şi obiectele casei – oglinzile şi candelabrele. Candelabrele probabil că nu şi-au schimbat decât natura luminii (acum electrică), însă oglinzile au acum patina argintului şi mister gotic.
În sfârşit, în secolul XX nu mai interesează decât formele sublime, culorile adânci, toate acele lucruri care te fac să nu vrei să atingi obiectul, pentru a nu-l strica. Aceste graţii sunt făcute pentru vitrine, sticlă după sticlă după sticlă.
Secolul XXI e puţin mai pământean, are forme masive, rezistente, seamănă cu rinoceri, hipopotami, peşti (nu neapărat pentru televizor), flori, oameni. Şi, fireşte, urmează tradiţia candelabrului – în becuri şi alte corpuri de iluminat.
Am mai văzut sticlărie, am mai văzut muzee de artă decorativă, am mai văzut sticlă de Murano.
Dar aici, închise între ele, solidare, toate aceste figurine capătă altă putere, parcă sunt o oaste specială, puternică şi de netrecut. Nu vei fi primit în ea nici măcar ca mercenar, pentru că nu faci parte din istoria ei. Rămâi doritor în faţa geamului vitrinei. Toate aceste lucruri nu sunt simple lucruri, poartă suflarea celor care le-au făcut.
Ieşi în curtea muzeului, secretă ca toate curţile veneţiene, şi ai o ultimă şi fantastică experienţă: liniştea e absolută şi peste ea pluteşte cântecul unei orgi de sticlă (parcă). În bazinul cu apă sunt frunze şi un monstru.
Nimic nu se sparge.
Ascultaţi:
Fotografii şi înregistrări ©Museum Anonymous, realizate în expoziţiile Muzeului Sticlei din Murano
Museum Anonymous 