În București s-a deschis un nou muzeu! Prilej de bucurie și așteptare entuziastă a vizitării lui, dar și puțină tristețe, pentru că se deschid atât de puține muzee noi în România și atât de mici.
Oricum, la București s-a deschis un nou muzeu, la începutul lunii noiembrie, anul trecut, și asta înseamnă că autoritățile au dat bani pentru asta, că cineva a avut o astfel de idee, că mai mulți cineva au muncit împreună pentru a organiza muzeul – toate lucruri pozitive, însemnând că ne aflăm pe un drum bun.
Să vedem, așadar, muzeul! Este Casa Memorială „Anton Pann”, secție a Muzeului Național al Literaturii Române (acei „cineva” care au muncit sunt specialiști și colaboratori ai acestei instituții).
Căutarea pornește: strada Anton Pann, nr. 20. Împrejurimile sunt tăcute și mizere, cu case în paragină sau ruină între construcții noi și case locuite ce par bine păzite, într-un amestec absurd. Puțini trecători, câteva localnice vorbesc la poartă, ca într-o mahala respectabilă. Nu este un loc pe care ți-ai dori să îl vadă turiștii. Ferit, după un colț, se ivește muzeul: îl identifici după poarta modernă și după zugrăveala proaspătă și curată a clădirii și, în plus, paznicul te invită primitor înăuntru. Primii pași sunt printr-o și într-o arhitectură modernă și la fel de curată ca și zugrăveala, această modernitate elegantă și simplă păstrându-se pe întreg parcursul expoziției, aducând la lumină o lume nemodernă, nu chiar elegantă și deloc simplă – lumea lui Anton Pann, scriitor, compozitor, instrumentist, cântăreț, om al bisericii, tipograf, iubitor și cunoscător de viață.
Ce știți despre Anton Pann? Gândiți-vă repede și răspundeți-vă!
Lăutar? Povestitor? Nastratin Hogea? Imnul național? Pe toate cele știute le veți găsi la muzeu și mai mult decât atât.
Anton Pann s-a născut în 1796, la Sliven, în Bulgaria, plecând mai târziu la Chișinău, din calea războaielor ruso-turce, alături de frații și mama sa, Tomaida Petroveanu.
Mai există în România un muzeu dedicat lui Anton Pann, cel de la Râmnicu-Vâlcea, oraș în care, în perioada 1826-1828, acesta a fost profesor de muzică la școala domnească de sub Episcopia Râmnicului, unde pregătea cântăreți bisericești; locuința sa de atunci, monument de arhitectură românească tradițională, a devenit casă memorială.
Revoluția de la 1848 îl va găsi pe Anton Pann revenit la Râmnicu-Vâlcea, unde va cânta și unde se va cânta pentru prima oară „Deșteaptă-te, române!” a cărui muzică o scrisese pentru versurile lui Andrei Mureșanu.
Revenim la anul 1828, pentru o picanterie: acum Anton Pann devine dascăl al Bisericii Sf. Nicolae din Șchei, la Brașov, unde fugise alături de o foarte tânără soră a stareței de la Mănăstirea Dintr-un Lemn, la care fusese profesor de muzică, într-o aventuroasă poveste de amor, încercând în scurtul timp petrecut la Brașov să ascundă ilicita idilă prin deghizarea fetei în ucenic al său. Legătura se va sfârși peste ani, la București, cei doi având împreună trei copii. De altfel, Pann fusese căsătorit înainte de plecarea la Râmnic și se va recăsători, la vârsta de 44 de ani, cu tânăra de 18 ani, Tinca, ce i-a fost alături până la moarte. Dar, mai multe despre această viață pasionantă veți afla la muzeu!
La muzeu, spațiul este îngust, de fapt impropriu pentru o expoziție muzeală, pentru că nu poate oferi un circuit firesc de vizitare și nici suficient loc pentru un număr nu mare, ci mic de vizitatori simultan; deci, este un muzeu pentru un număr foarte mic de vizitatori. Este casa lui Anton Pann.
Însă nu vom vedea aici cum a locuit Anton Pann, ci ceea ce a făcut el. Și vom mai vedea orașul, Bucureștiul, mutat puțin în casa lui Anton Pann și timpul său trecând prin încăperile albe, ireal de albe acum, ale clădirii.
Expoziția proiectată de arhitectul Constantin Goagea și echipa sa este sterlizată ca pentru a primi intervenții chirurgicale, probabil la polul opus a ceea ce era epoca lui Anton Pann. Din această lumină a curățeniei se naște pur și simplu sublimarea, epoca și omul se spiritualizează și rămân vorbele, poeziile, muzica scrisă și instrumentele ce se pot auzi doar sub nivelul liniștii, în căști audio, ilustrații perfecționate de secolul XX pentru povestirile lui Pann, ilustrații neperfecționate din secolul al XIX-lea ale lumii românești cu frământările ei multe la care acum nu ne gândim mai niciodată cu adevărat – Revoluția de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, Regulamentele Organice aduse de generalul rus Pavel Kiseleff, Revoluția de la 1848, nu doar locală, ci europeană – vremuri când România nu era. Toate acestea miniaturizate, încadrate, paperizate (chiar dacă acest cuvânt nu există), făcute pitorești și înveselite – poate de spiritul lui Anton Pann.
Cum a văzut Anton Pann lumea, rămas orfan de tată, pierzându-și cei doi frați pe front, fugind mereu de război, de epidemii, de greutăți, învățând cu abnegație, înzestrat cu atâta talent muzical, între biserică și cele lumești? Cu poftă de viață, de muncă, de a schimba lucrurile, de a învăța pe el și pe alții, cu un râs înțelept, cu o nesfârșită, copioasă inspirație. Cu mare dragoste de cărți și de muzică, și prin cărți și prin muzică îl cunoaștem.
Și, intrăm în pivnița de vinuri a casei, unde sticlele sunt pline de cugetări, de duh și de învățăminte – există un mare pericol de a te îmbăta cu vorbe. Cartea „Îndreptătorul bețivilor care cuprinde în sine numirile bețivilor și toate faptele ce decurg din beție” (1932) tronează, așa cum se cuvine, printre și pe sticle, putând fi degustată pe-ndelete. Este unul dintre puținele obiecte muzeale din muzeu. Adică obiecte autentice. Și-atunci ne dăm seama că expoziția este o reconstituire, o redare contemporană a lumii Anton Pann.
Urcând din pivniță spre sălile de la parter, în primul ungher dăm de focul care a distrus Bucureștiul în 1847 și pe care Anton Pann l-a redat și el contemporan, în versuri.
Așa cum am spus, discursul muzeal încearcă bornarea epocii și o face și cu ajutorul unei mașinuțe a timpului care dezvăluie momentele cele mai importante ale vieții mult-înzestratului Pann.
Nu este singura mașinărie din muzeu: avem ocazia (foarte posibil unică) să vedem un zoetrop (zootrop) și un praxinoscop – ambele dispozitive inventate la mijlocul secolului al XIX-lea, care creau proto-animații, adică succesiuni rapide de imagini, prin imprimarea unei mișcări circulare. Animațiile de la muzeu au de-a face, firește, cu povestirile lui Anton Pann.
Acestea pot fi și citite și deslușite în imaginile care au ilustrat textele cărților publicate de-a lungul timpului, imagini care colorează șugubăț și foarte dinamic pereții micilor încăperi, chiar dacă lumina se reflectă prea mult din toate suprafețele de sticlă (o neplăcută notă comună cu amenajarea sediului central al Muzeului Național al Literaturii Române).
Și multe sunt „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea” născute în această casă! Poate le veți reciti sau citi acum. Nastratin s-a născut aici în limba română, dar, el se născuse, cel mai probabil, în Anatolia, în secolul al XIII-lea, și umbă de-atunci în multe țări din Asia și Europa fost-otomană, ajungând în întreaga lumea chiar, în 1996 – an dedicat lui de UNESCO.
Există în muzeu și locuri cu sobrietate: camera destinată tiparniței (Anton Pann fiind un prolific tipograf, inclusiv pentru lucrările proprii) și spațiul destinat instrumentelor muzicale de epocă (achiziții recente ale muzeului). Le putem asculta pe toate, separat și împreună în cântecele lui Pann. Și din notațiile muzicale expuse, putem să înțelegem cât de cu-adevărat muzician era el. Și să ne minunăm. Acesta este locul în care poți și vrei să rămâi mai mult, pentru a auzi și a asculta.
Deși Anton Pann era acasă în toate încăperile, cu căldură și dedicație primea vizitatorii doamna custode de serviciu al muzeului, cu totul integrată în plăcuta atmosferă a locului.
Așa că, trebuie să mergeți neapărat la muzeu, pentru că „Nu cine trăieşte mult ştie multe, ci cine umblă mult învaţă multe” – „Despre timp și vârstă iară” din „Povestea vorbei” de Anton Pann.
Fotografii: @Museum Anonymous
Museum Anonymous 