Palazzo Ducale – Veneţia
În luna noiembrie a anului 2015, am făcut pur şi simplu o excursie la Veneţia. O excursie de plăcere profesională.
Multe sînt muzeele Veneţiei, multă istorie de văzut sau de recunoscut, mai mult de o viaţă şi mai mult de 1000 de ochi pentru a putea cuprinde tot ce ar fi de înţeles, de văzut şi nicidecum de aprofundat.
Prima oară când am fost la Veneţia m-am întrebat dacă nu e prea multă frumuseţe acolo, dacă nu depăşeşte limitele omeneşti ale unui român, nenăscut în frumos, neobişnuit cu excesele şi excelenţele pământeşti.
M-am mai întrebat dacă cei care au avut norocul să se nască într-o asemenea bogăţie a frumosului sînt mai buni decât cei mai puţin atinşi de şansă.
Opulenţa (a artei, a bogăţiei, a etalării) nu poate fi explicată, utilul şi practicul nu-şi mai au locul acolo, şi te simţi nespus de mândru că eşti om – fiinţă care poate face şi gusta gratuitul, fiinţă care îşi poate pune toate resursele sale minunate în eforturi de AMORUL ARTEI.
Totuşi, depăşind copleşitorul impact al densităţii incredibile de frumuseţe (şi repet cuvântul aşa cum se repetă el vizual la faţa locului), ne întoarcem la micile noastre puteri şi ne apucăm de explorat.
Primul pas – inevitabilul Palat al Dogilor, cu repetiţiile sale gotice care te fac să te întrebi „de ce???”, strălucind alb şi indiferent în superioritatea lui de la malul apelor. E greu să mai faci legătura cu toate cele petrecute acolo, cu intringi, cu lupte politice, cu o cruzime a altor epoci. Frivol-cultural, Casanova îţi pluteşte prin minte şi cauţi Puntea Suspinelor. O găseşti şi din interior nu-i mai vezi frumuseţea elegantă, îi simţi doar răceala.
Închisoarea e acum muzeu, turiştii trec repede pe lângă celule, nu e timp de gândire pentru că sînt prea mulţi cei care vor să arunce o privire.
Deasupra sînt tavane minunat dăltuite, cu strălucirea aurului şi a picturilor alunecoase, aeriene la care abia îţi poţi ridica fără vertij capul. Demersul muzeografic, ca să-i spunem pe nume, e modest. E discret. Nu spune mai nimic din grozăviile locului, e neutru şi uşor informativ-istoric.
Sala Consiliului pare o arogantă etalare de pictură murală, iar turiştii se odihnesc pe băncile unde altădată se hotăra istoria. Istoria…
O Bocca della Verita trece aproape neobservată de grupurile ce privesc atent ghizii. Delaţiunea a căpătat forme mai puţin evidente astăzi.
La intrare, personalul muzeului îşi permite să ţină majoritatea ghişeelor închise, să stea de vorbă între ei şi să lase coada la bilete să ia amploare.
Primele săli expun elemente arhitecturale ale palatului, salvate în cursul restaurărilor anterioare. Mult spaţiu gol şi o răceală care te însoţeşte până la capăt.
Nici un personaj nu se va contura pe parcursul vizitei, nimeni nu va tulbura atotputernicia palatului.
Sala Armelor e o expunere tipo-dimensională, elegant alcătuită, al cărei singur accent este cel de estetică a panopliei.
O sală fără acces fizic pentru vizitatori expune câteva dintre sculpturile exterioare, acum restaurate. Lumina naturală se reflectă din toate părţile, trebuie să fii bine organizat şi hotărât se vezi ce e dincolo de geamul protector al sălii.
Personalul de supraveghere trece neobservat în traficul de gară al vizitatorilor.
Informaţii interesante într-o sală, scrise şi desenate pe hărţi caligrafiate de anticariat, despre laguna veneţiană şi despre cum s-a format ea în timp. Te mai minunezi o dată, fără să pricepi efectiv cum de s-au apucat locuitorii să construiască asemenea lucruri aici.
Un moment ciudat de linişte când ajungi într-o curte interioară cu o mică fântână; ferestrele cu structuri de fier forjat sînt risipite cu un simţ perfect al compoziţiei pe toate cele patru ziduri ale curţii, sinistre desene minunate în negru pe albul pereţilor. Dur.
Spre final, reajuns în curtea principală, te întorci pe culoare, te uiţi iar şi iar la scară, îţi pare rău că nu poţi intra în biserică şi nu te poţi hotărâ să nu mai priveşti statuile de pe frontonul acesteia.
Până la urmă, ieşi încet, nesigur, pe străduţa laterală, cu o senzaţie de regret, de despărţire fără voie, de prea puţin timp pentru prea multul timp care a trecut acolo.
Mai departe! Să vedem ceva mai antrenant, mai puţin apăsător! Culoare, culoare! Una peste alta, la Palatul Dogilor am văzut o pictură în care am recunoscut mămăliga românească – formă, mod de preparare clasic -, sub denumirea de „polenta”.
Fotografii realizate de ©Museum Anonymous
Museum Anonymous 