Memorialul „Nicolae Bălcescu” este un muzeu despre care vreau să scriu neapărat.
Am trecut pe lângă indicatorul (rutier) care îți spune că există acest loc, de zeci de ori, pe drumul dintre Pitești și Râmnicu-Vâlcea, dorindu-mi mereu să mă fi putut opri. Nu m-am oprit niciodată, a trebuit să mă duc întins chiar acolo – nu doar în trecere, ci ca la un obiectiv ce este.
Acum mai bine de 10 ani, un domn aproape în vârstă, de o vârstă și o bună-cuviință care și-ar fi găsit un mult mai bun decor cu un secol în urmă, un domn chiar misterios, după vorbă și după port, avea în grijă câteva obiecte masonice – șorțuri -, care ar fi trebuit să facă parte dintr-o expoziție muzeală internațională (domnul era Horia Nestorescu-Bălcești, cărturar și muzeograf).
Aceste obiecte făceau parte din colecția Muzeului Memorial „Nicolae Bălcescu” și erau legate de istoria romantică, romanescă dar adevărată, a Revoluției de la 1848 și de Nicolae Bălcescu însuși. Suficient pentru a stârni fantezii cu aventuri muzeale care să te aducă mai aproape de misterele societăților secrete, de personajele eroice care au făcut istoria, de această istorie.
Nicolae Bălcescu a fost printre cei puțini, câțiva, cărora emanciparea Țărilor Române de sub apăsarea celor trei Goliat imperiali din jurul pământurilor românești nu li se părea un vis prea mare, prea îndepărtat, prea greu de atins. Nicolae Bălcescu a luptat pentru țara sa, care nu exista atunci, cu armele gândului, ale sacrificiului, ale cuvintelor, ale prieteniei legate prin idealuri împărtășite. „Dreptate și frăție” – cu și pentru.
Pe Nicolae Bălcescu îl întâlnim de multe ori astăzi, măcar pe străzi care îi poartă numele. A trăit puțin, 33 de ani, fiind născut în 1819 și stingându-se pe pământ italian, la Palermo, în 1852. Revoluția de la 1848 a fost înfrântă, iar Bălcescu nu a apucat să vadă victoria ei decât, foarte sigur, cu ochii minții. Dar revoluțiile nu mor niciodată înainte de a fi victorioase, așa că alții au dus mai departe și la îndeplinire idealurile pașoptiste și de independență națională.
Conacul Bălcescu
De unde se trăgea acest om înflăcărat? Să spunem, chiar dacă s-a născut la București, că din acest loc – moșia Bălceștilor din Valea Topologului, acum în județul Vâlcea, comuna Nicolae Bălcescu. Pământurile veneau din familia mamei sale, Zinca Bălcescu, care, împreună cu fratele ei, Iancu Bălcescu, ridică în 1824 conacul care va trece prin mai multe transformări până să devină muzeul de astăzi. În același an, 1824, murea tatăl lui Nicolae Bălcescu, Barbu sin Petre Căpitanul.¹
În 1907 se extinde substanțial clădirea, în 1913 se adaugă cula, iar în perioada 1936-1939 se desfășoară lucrări de consolidare și se ridică etajul, conacul primind forma pe care o are și astăzi. Cel care a realizat lucrările din anii 1936-1939 și care a și donat întregul domeniu statului român, în 1948, a fost Radu Mandrea, fiul Zoei Mandrea, fiică a fratelui mai mic al lui Nicolae Bălcescu, Barbu.
Urmând dorința donatorului, „Căminul Nicolae Bălcescu” a fost timp de 20 de ani casă de odihnă și creație pentru oameni de cultură, până în anul 1968, când devine Muzeul „Nicolae Bălcescu”.²
Muzeul
Acest loc este minunat. Este un loc cu mult loc, un spațiu românesc fără a fi îngropat cu obstinație în rânduielile culturii tradiționale, ci acceptând elemente de confort modern în casă, gotic elegant în bolțile și decorațiunile încăperilor, frumusețe italiană renascentistă în mobilier și în puținele fragmente păstrate din fresca ce acoperea pereții interiori.
Alături de conac se află și două clădiri anexe, respectând arhitectura tradițională românească și încadrând fără să închidă curtea din fața casei. În spatele casei, pământul se deschide către depărtare, pădurea te ademenește adâncă, nu departe de biserica mică adusă aici pentru a face desăvârșită frumusețea locului.
Biserica
Această biserică are același echilibru impecabil și înălțător dintre puritatea formei arhitecturale tradiționale și frumusețea mândră pe care îl arată și casa Bălceștilor. Liniștea liniilor picturii exterioare de pe zidurile mici ale bisericii atinge exact punctul în care frumosul e atât de plin, încât nu are nevoie de nimic mai mult decât de simplitate (în albastrul din cer și ocrul pământului).
Este o biserică de fapt călătoare, strămutată pe moșia Bălcescu de către sătenii din Gâltofani, pronaosul a fost adus de la o altă biserică, Sevastița și Costache, frații lui Nicolae Bălcescu și, mai târziu, Radu Mandrea, s-au îngrijit de pictarea ei, în 1865-1870, și apoi de refacere. În 1974, prin eforturile directorului muzeului, Horia Nestorescu-Bălcești, biserica-monument este adusă în parcul conacului, alături de ea fiind acum și mormântul Sevastiței Bălcescu și cel al lui Barbu Bălcescu.
Grija oamenilor de astăzi a înțeles cum trebuie să fie și se arată prin mușcate și curățenie muncită. Este un loc dârz, unde poți și tu să înveți dârzenia și să pleci liniștit, știind că oamenii locului, adică ai muzeului, au grijă de toate. (Asta fac oamenii muzeului, în genere – au grijă de toate.)
Să ne întoarcem la muzeu: se păstrează multe din lucrurile familiei Bălcescu – mobile, o înșiruire de vase ceramice, obiecte decorative, obiecte personale, cărți, documente, tablouri-portret; alcătuirea expoziției permanente este ea însăși un tablou-portret al secolului al XIX-lea și al începutului secolului al XX-lea și un tablou-portret de familie al Bălceștilor. Fără a avea nevoie de inovații muzeotehnice, expoziția recrează aerul unei epoci și un univers personal al mai multor generații dintr-o familie care a lăsat urme adânci în lumea noastră.
Pe lângă spiritul casei și al stăpânilor ei, muzeul păstrează și spiritul Revoluției de la 1848 și pe cel al revoluționarului Nicolae Bălcescu, într-un spațiu expozițional dedicat, nu foarte mare, dar suficient de vast în informații. Bălcescu nu a avut prea multă vreme: a fost un elev bun, meritoriu, a fost dascăl, a trebuit să se alăture armatei pentru a-și asigura traiul zilnic, a scris mult despre ceea ce conta mai presus de orice – poporul său, a fost diplomat neobosit pentru cauza Țărilor Române, a participat la Revoluția de la Paris din februarie 1848 și a făcut parte din guvernul provizoriu de la București, după scurta victorie a grupului revoluționar român.
La capătul opus al clădirii, se află un alt tip de zonă expozițională, cumva neașteptată: o mică înșiruire de pictură contemporană, realizată în tabără de creație pe care o găzduiește muzeul și inspirată de acesta. Poate nu fără legătură cu aspirațiile naționale pașoptiste, au lucrat aici și artiști din Republica Moldova.
În curte, într-una dintre clădirile anexă, lucrează copiii satului și ai altor așezări, norocoși să școlărească aici și cu istorie, și cu inspirație, și cu voie bună (muzeul organizează multe ateliere, cu teme diverse).
Trebuie să spunem că acest loc este idilic și pare a fi o breșă în zidăria (masoneria) timpului. Nu vrei să pleci și, dacă ai putea rămâne, sigur s-ar deschide căi noi de înțelegere și apropiere. Aici este multă putere. Mergeți!
Memorialul „Nicolae Bălcescu” se află în comuna Nicolae Bălcescu, jud. Vâlcea (acces din drumul european E81, localitatea Milcoiu). Este ușor accesibil cu mașina și poate fi vizitat în fiecare zi.
Pentru mai multe informații, accesați site-ul oficial al muzeului .
Mulțumiri doamnei Elena Niculescu, custode și iubitor al muzeului, care ne-a primit cu multă căldură și cu un profesionalism desăvârșit.
[1] Nicolae Bălcescu – „Românii subt Mihai Voievod Viteazul” – tabel cronologic de Emil Manu, Ed. Litera, București, 2011.
[2] Informațiile despre istoria muzeului provin din textele disponibile pe pagina de internet http://www.memorialulbalcescu.ro.
Fotografii: ©Museum Anonymous
Museum Anonymous 