Museum Anonymous

La Iași poți cunoaște foarte mulți oameni de vază, foarte multe personalități. Îi poți vizita direct la ele și la ei acasă, trecând ușor peste câteva, mai multe decenii.

La Iași e multă literatură pe stradă, pe străzi, la marginea orașului și dincolo de el – pe niște fire pe care le poți urmări mai greu și doar cu mașina.

Dacă vremea e rece, așa cum o face decembrie, predispoziția pentru povești și pentru caldă nemișcare crește, ajutată și de atmosfera de basm făcută cu mijloace electrice imediat după intempestiva lăsare a serii în plină zi.

În fine, în aceste favorabil complotânde circumstanțe, cu plecată modestie ne-am îndreptat spre casa lui Mihai Sadoveanu. Nu casă, conac; conac retras dincolo de Copou, într-o zonă ce pare să le fi plăcut și altora mai aproape de noi în timp, după cum o arată arhitectura grea și neinspirată a vecinătăților.

Dar, arhitectura casei lui Sadoveanu este ușoară și inspirată, elansată într-un turn ce pare să fi scandalizat contemporanii lui Mihail Kogălniceanu, cel care a construit casa pentru el însuși, la mijlocul secolului al XIX-lea – pentru a primi în voie, pentru a petrece în voie și pentru a vedea Ceahlăul și Siretul (după cum spune custodele muzeului, o doamnă, firește).

Kogălniceanu închiriază și vinde, până la urmă, casa; Mihail Sadoveanu a cumpărat casa de la un alt proprietar, nu înainte ca aici să locuiască drept chiriași George Enescu și Maruca Cantacuzino, în timpul refugiului în Moldova, din primul război mondial, vecini cu Sadoveanu pentru câteva luni.

Casa are trei pisici (două mici) care pozează suspect de bine, într-o compoziție picturală atent studiată.

Din păcate, în spatele casei, în locul intrării principale de altădată se arată ruina, cruzimea timpului și neputința oamenilor, așa cum se arată și în crăpăturile adânci din tavanul și pereții casei. O casă de oameni bogați, cu o curte-grădină, izolată princiar de lume.

Aerul e mai vast.

Toate cele în casă construiesc un Sadoveanu distant și superior (evident), un Sadoveanu mare și sever, totuși tată a 11 copii, mai târziu văduv și apoi soț al unei femei cu 27 de ani mai tinere.

Copiii lui Sadoveanu au avut destine ce par la cheremul eredității: fetele au atins senectutea, una aproape senectutea centenară, băieții nu au supraviețuit dincolo de copilărie sau tinerețe, uciși fie de necunoscut, fie de război.

Sadoveanu, un om important – nu se arată în spiritul interioarelor casei, deși acestea au fost reconstituite cu precizie prin grija soției și a unei dintre fiicele sale atunci când s-a creat muzeul deschis în 1980 – casa a fost donată statului de Sadoveanu însuși, în anul 1950.

Sadoveanu pare în trecere – poate și pentru că a petrecut mult timp și la București, ca om important. (O paranteză care n-ar trebui să fie paranteză: Sadoveanu, om politic și publicist, s-a ridicat împotriva fascismului și împotriva anti-semitismului, fiind lovit pentru asta.)

Câteva trofee și arme de vânătoare indică discret epopeile lui eco-sistemice prin care l-am întâlnit și, parțial, cunoscut la școală. Doar o vitrină. Nimic din vastitatea naturii prin care a trecut cu pas adânc, pe care ne-a lăsat-o pe hârtie.

Pălăria și pardesiul au rămas și ele înfipte în poze și, iată, ca amintiri în vitrină. Cărți, pian, mobile, veselă – lucruri mici care ne supraviețuiesc. Sadoveanu juca șah.

Doamna custode acționează cu bunăvoință mp3-player-ul și Sadoveanu recită și citește, recită Eminescu (de la radio, s-ar spune) și întregește literatura, literatura de manual. De altfel, Sadoveanu a învățat după abecedarul lui Ion Creangă. Învățătura nu i-a fost ușoară, fiind trimis departe de casă și rămas orfan de mamă la 15 ani; învățătorul său din clasele primare, însă, domnul Busuioc, a devenit domnul Trandafir.

Sadoveanu locuiește mai bine în scrierile lui decât în această casă a familiei sale, a istoriei și a locului.

Într-o liniște clară de pescuit sau vânătoare, departe de codrii fraților Jderi sau ai Șoimăreștilor, într-o eleganță modernă pe care hanul Ancuței nu a cunoscut-o vreodată, lăsăm muzeul să troneze nobil la șosea.

Și, pentru că vorbeam de abecedar și de învățători și de Creangă, ne ducem pasul la bojdeucă.

Bojdeucă? Ce bojdeucă? A lui Creangă. Casa măruntă, scundă, de lemn, în care s-au scris „Amintirile din copilărie” și „Poveștile” și unde s-a stins scriitorul. De neînțeles pentru mărimile de astăzi, în casă, în cele două încăperi, au locuit Creangă, fiul său, Constantin, Ecaterina Vartic, cea care l-a îngrijit pe Creangă până la moarte și, o perioadă, chiriașul Mihai Eminescu.

Bojdeuca este primul muzeu literar memorial deschis în România, în 1918, un grup de cărturari salvând casa și amintirea „Amintirilor” lui Creangă.

Puține lucruri pot fi, însă, văzute aici. E nevoie tot de amintiri pentru a popula muzeul. Capra și cei trei iezi se ițesc la ferestre, un portret-goblin al lui Creangă poate da o idee, însă micuțele încăperi ar putea fi orice dintr-o vreme apusă, o vreme săracă.

Dintr-o altă vreme, mai înaltă și mai bogată, în fața bojdeucii s-au ridicat treptele unui teatru de vară și o clădire modernă în care te-ai aștepta să găsești mai multe, dacă nu totul, despre Creangă, dar în care se află doar o expoziție temporară de grafică, e drept, inspirată de opera lui Creangă.

Așa că pleci cu tristețea că merita mai mult și te bucuri că niște cetățeni contemporani nouă au pus personajele lui Creangă pe zidul care susține parcarea muzeului (cel mai vizitat din oraș).

Locuințe modeste. Locuințe modeste – muzee.

George Topârceanu, „Balada unui greier mic”, „Rapsodii de toamnă” și alte lucruri gingașe, mici, de preț – într-o singură încăpere din casa lui Demostene Botez, unde și-a petrecut ultimii ani și în care s-a stins Topârceanu, poetul, publicistul. Casa fusese redacția revistei „Însemnări literare” coduse de Topârceanu însuși, Botez, Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu. În anii ’80 a fost donată de proprietari statului și, ulterior, a fost deschisă ca muzeu.

Manualele de limba și literatura română i-au străjuit bine poeziile lui Topârceanu, baladele și nu numai. Drept dovadă:

„Mai târziu, o coţofană
Fără ocupaţie
A adus o veste-n goană
Şi-a făcut senzaţie:
Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.” („Rapsodii de toamnă”)

„Ce să fie? Nu-i nimic.
A trecut Acceleratul…” („Acceleratul”) .

Grupul literar se mută ceva mai departe, în căsuța modestă a Otiliei Cazimir, scriitoarea și ea rămasă în manuale, pseudonimizată astfel de Sadoveanu și Ibrăileanu la prima publicare (Alexandrina Gavrilescu se numea eleva de liceu debutantă), iubită a lui Topârceanu.

„O furnică duce-n spate
Un grăunte jumătate.
Încotro fugi, surioară?
Ia, mă duc și eu la moară.
Şi-s grăbită, şi-s grăbită,
Că mi-i casa negrijită,
Şi mi-s rufele la soare,
Şi copiii cer mâncare…” („Gospodina”)

Mobile mici pe lângă care a trăit artista, biroul la care a scris, sticluțe de parfum, câteva haine și încălțări, fotografii personale, de familie și de familie literară, o tabacheră lucrată de George Topârceanu în timpul prizonieratului său de război, desene de același multi-talentat Topârceanu, icoane vechi de la bunica scriitoarei, patul, scoarțele.

Casa Otiliei e împărțită cu alt proprietar și are în față o grădiniță în care ar fi putut locui toate gâzele și animăluțele din cărțile ei.

Încheiem vizitele, la Mihai Codreanu – părintele sonetului românesc.

Casa lui este ceva mai confortabilă decât ale poeților pe care i-am vizitat și care îl vizitau, la rândul lor, pe Codreanu. Otilia Cazimir era servită cu băuturi tari în mici păhărele-ceșcuțe, Codreanu fiind un cunoscut amfitrion al literaților ieșeni.

Casa lui Mihai Codreanu a fost ridicată de acesta în anii ’30, pe un teren donat de primăria orașului. Scriitorul lasă casa celei care i-a fost alături până la sfârșitul vieții, soția sa, Ecaterina Codreanu, care va dona statului, prin testament, parterul Vilei „Sonet”, pentru a fi păstrat ca muzeu.

Mihai Codreanu a fost și director al Teatrului Național din Iași și rector al Conservatorului de Artă Dramatică din același oraș. Iată de ce îl găsim aici pe actorul Miluță Gheorghiu alături de unul dintre costumele în care se transforma în Coana Chirița.

Și cu asta ieșim din scenă, pelerinajul nostru literar se sfârșește, cum spuneam, aici.

Acum nu ne rămâne decât să citim și să recitim – cărțile sunt și ele un fel de muzee.

 

Casele memoriale prezentate în acest articol sunt secții ale Muzeului Național al Literaturii din Iași.

Mulțumim doamnelor-custozi care ne-au primit cu profesionalism, bucurie și multe istorii adevărate.

Fotografii realizate de ©MuseumAnonymous