Noul Muzeu al Literaturii (Național și, respectiv, Române) este o soluție de avarie, din care bunele intenții se revarsă în toate părțile, încercând să compenseze mult prea multe. Am început cu această concluzie, pentru că ea te invadează, ca impresie, încă de la început și te conduce până la capăt.
Cititorii să nu se lase descurajați de acest debut abrupt, căci rareori lucrurile sunt doar negre sau doar albe!
(Să ne explicăm, înainte de a merge mai departe: este vorba despre noul sediu expozițional al Muzeului Național al Literaturii Române, din București, str. N. Crețulescu, nr. 8, deschis anul trecut, în 2017.)
Central, dar lăturalnic, lipsit de indicatoare rutiere ca orice muzeu românesc respectabil, noul muzeu se ițește dintr-un colț de stradă, de străduță cu aer de mahala, din dărăpănatele resturi ale unui centru istoric rămas stingher între Calea Victoriei și Bulevardul Magheru, în zona Piața Romană. O cârpă intitulată contemporan ”banner” subliniază paragina generală și mai ales morală a zonei. În fine, remarcăm lipsa locurilor de parcare și rezervarea unei borduri pentru mașinile instituției și ne lansăm pe ușa îngustă pe care sunt afișate, în mod lăudabil, cele necesare vizitatorului (program, preț, ce și cum).
Înăuntru: o atmosferă cubisto-avangardistă, curat, multe cărți, doamne amabile, zâmbitoare și profesioniste la casa de bilete – magazin. Se zăresc în vitrină suveniruri bune.
Nu mă pot abține, trebuie spus, odată constatat, că o doză bună de profesionalism îmi aduce mari satisfacții, în raport cu standardul expozițional: signalectica este foarte bună, poate cea mai bună – fiecare sală este identificată prin număr, tematică, direcție de vizitare (atât înainte, cât și înapoi, adică sunt două indicatoare pentru fiecare zonă de trecere).
Ceea ce este bine o dată în plus, pentru că discursul expozițional a ieșit din tradiția firului cronologic și s-a acordat cu stilul manualelor contemporane de literatură română, în care poeții sunt la ”Poeți”, prozatorii la ”Proză” și dramaturgii, sper, la ”Teatru” (aproximația e intenționată și rău-intenționată). Mai există și categoria paralelă a criticilor literari și a coagulanților de resort – reviste și cenacluri. Nu convinge, e greu de înțeles ceva dincolo de detaliul personal, este o înșiruire – îngrămădire de nume neraportate unul la celălalt, neindividualizate într-un context mai larg, neindividualizate mai deloc.
Nu se poate spune ce-a făcut Arghezi (de fapt, se spune că este „creator de limbaj poetic”, alături de Eminescu și Nichita Stănescu, dar nu ni se predau aceste limbaje), ce-a meșteșugit Hortensia, însă se poate afirma că Eminescu s-a ocupat de sanscrită.
Nu se poate spune nici cui se adresează conținutul informațional al expoziției, este vag, deloc literat în formulare, voit accesibil în ton, dar greu accesibil fizic, mai ales pentru copii (care trebuie să mai crească pentru a ajunge cu privirea până la nivelul foto al marilor scriitori români) – lasă loc de meditație, să spunem. Ceea ce s-a arătat într-un studiu, referitor la plictisul direct proporțional cu lipsa informațiilor vizuale la nivelul (fizic) al ochilor copiilor, aici și-ar găsi expresia perfectă și nici adulții nu se simt chiar în lungul lor, că de larg nu poate fi vorba deloc.
Și asta pentru că nu e loc, încăperile casei sunt mici, înguste, micșorate și mai tare de dimensiunile grele ale vitrinelor. E de înțeles ascensiunea spre tavan a panourilor și a informațiilor, lipsa spațiului nu lasă portițe sau ușițe de scăpare spre alți pereți. E greu să te strecori printre modulele de expunere, le vezi imperfecțiunile de marfă în serie, chiar dacă lumina ți se reflectă în ochi la orice mișcare sau ți se adresează direct din becurile arzătoare. Cert, sticla simplă a vitrinelor nu a fost o alegere inspirată.
Muzeul se dorește modern, digitizat și interactiv – dar, ce să vezi, nu este spațiu și totul degenerează în regret. Da, putem jeli pierderea fostului sediu, prin celebrissima metodă a retrocedării. Printre lacrimi, se zărește posibilitatea consolării cu materialele informative, multimedia – spațiu virtual există.
Polipticul dedicat Avangardei e apetisant, dar stinghereala e prea mare pentru a răsuci interactiv panourile. Monopolizez cu egoism zona digital-multimedia-interactivă și ignor înghesuiala din priviri a celorlalți, slavă cerului, doar doi vizitatori.
În această zonă place mult amestecul cu lucrări de artă plastică – o încântătoare serie de Ciucurencu literar, portrete, mobilier mic (căci, deh…). Toate tablourile sunt prea sus, căci mai jos ar fi fost acroșate, nimic de zis! Frustrare. Mă gândesc la cei care au gândit expunerea; cum au ales? Cum, cât de repede, cu câtă tristețe s-au adaptat la evitarea riscurilor? Cum au măsura distanța de la lizibilitate la accesibilitate? Sacrificiu, sacrificii peste tot.
O săliță minusculă, semicirculară, expune tunele literare eminesciene, individualizând momente, cuvinte, imagini. Un joc frumos al aleatorului.
O aparatură sofisticată dar avariată ar fi trebuit să-l arate (poate ca hologramă), riscăm afirmația, pe maestrul Caramitru (recognoscibil și la doar 10% din figură-bust, ca o adevărată vedetă).
Temperatura este în regulă, umiditatea e scăzută dar controlată, dotările cu echipamente sunt ireproșabile; există chiar și sistem de deplasare pe scări, pentru persoane cu mobilitate redusă, iar scările nu sunt ușor de abordat, înguste și frumos curbate fiind. Ele duc la demisol și la mansardă și la un etajul în care sculptura se instalează în centrul camerelor (îndrăznesc să cred că nu s-a putut aduce aici mobilier de expunere). Marcajul diferențelor de nivel e prompt, atenția nu a dat greș nici aici.
Afinitatea pentru multimedia mai are o declarație meritorie în sala dedicată filmului și literaturii: proiecția unor scene din piesele lui I.L. Caragiale care colorează cald amintirea, chiar dacă loc de vizionare nu există.
Înainte de asta, se conturează foarte plastic un clișeu -”Cioran, Eliade, Ionescu”-, care are șanse bune, deși inegale, să se alăture clișeului ”Petrașcu – Pallady” din mult mai numeroasele muzee de artă ale țării. Uniți de emigrație, de destinul universal, de momentul istoric, iată-i înlemniți și într-un trio literarizat care se dedublează în bronz în micuța curte asfaltată a muzeului (numită în comunicarea oficială ”grădină”). Autorul este sculptorul Mircia Dumitrescu.
La demisol, printre scriitori, într-o mulțime de scriitori, te simți ca la un cenaclu foarte profesionalizat, cu lume multă și pare că se fumează cu preocupare – este ”Bucureștiul literar și artistic” în alb-negru și lemn. Fără etichetări excesive, ba chiar paupere, cadrele însuflețesc personaje, figuri și nu nume.
Ce să vă mai povestesc, am văzut cărți foarte mici în compartimente aproape secrete, dar secretul nu a fost pe măsura așteptărilor trezite. Am văzut și cărți mari pe care mi le-am dorit pentru mine. Am văzut posibilitatea multor schimburi cu alte muzee, în special cele memoriale de prin toată țara.
Am văzut mansarda cochetă, unde se poate respira mai în voie, costumată „hip” și, se deduce, în așteptarea unui public pe măsură („hip” și el); este un spațiu gata să se transforme, după voie și nevoie. Și nu este singurul spațiu pentru programe cu publicul.
Mi-a lipsit fascinația. Sterilitatea alb-negru, lumina pe alocuri de navetă spațială, pe alocuri de lemn lăcuit, liniile ferme sunt toate în asentimentul meu, dar literatura are profunzimi mult mai ample, unghere fără capăt, lumi fără număr, iar noul muzeu rămâne la suprafață, se pierde printre rânduri și nu răsfoiește pagini. Și a obiectivat egalizator cel mai subiectiv lucru din lume – creația literară. Mă rog, cu siguranță poziționarea față de literatură diferă, drept pentru care accept că alți vizitatori pot vedea altceva și altfel.
Și chiar nu e de înțeles de ce nu a fost construit nici un muzeu cu care să epatăm pozitiv.
Deocamdată, avem un muzeu făcut cum trebuie, unde nu trebuie. Ceea ce e mai bine decât un muzeu nefăcut. Să-l vizităm!
Fotografii: @Museum Anonymous
Museum Anonymous 