Museum Anonymous

Muzeul perfect: Ca’ Pesaro – Galeria Internaţională de Artă Modernă

Ce vezi, în primul rând, la Veneţia? Lux arhitectural. Aglomerare de opulenţă pe centimetru pătrat. Epatare prin estetism până la malul apei. Nimic nu scapă neacoperit. Probabil maximum de frumos concentrat din întreaga lume.

Neverosimil pentru un om obişnuit cu asfaltul, barca te lasă în pragul unor palate în care tu, ca român, n-ai fi putut visa să fii lăsat să intri, să zicem acum 300 de ani. Aceste palate sînt acum muzee – să nu uităm cât de norocoşi sîntem, beneficiari ai democratizării culturale.

Monumentalitatea acestor case – instituţii – aşezăminte este impunătoare nu neapărat prin dimensiuni, nici prin elevaţie (se pare că limitările de nivel sînt străvechi aici), ci printr-o echilibrată eleganţă a proporţiilor, printr-o decoraţie extravagantă dar perfectă, care nu ajunge niciodată să fie obositoare sau excesivă.

Peisajul general este incredibil, natura a fost generoasă cu oamenii şi oamenii cu natura şi cu ei înşişi.

Muzeele din Veneţia: superioare, tăcute în noiembrie, cu personal puţin, discret, nu tocmai la înălţimea locurilor. Bine păstrate, îngrijite constant, dar urmând linia foarte clasică a ceea ce ne aşteptăm să fie un muzeu. Corect şi tradiţionalist.

Foartă puţină inovaţie muzeotehnică, dar spectaculosul este oraşul, cu totul, s-a considerat, probabil, că nu mai este nevoie de adăugiri sau de efecte speciale, autenticul e suficient de impresionant.

Să încep cu cel care m-a încântat, totuşi, prin muzeotehnică şi alcătuirea expunerii sale permanente: seducătorul Ca’ Pesaro, muzeu naţional de artă modern. Nobil palat veneţian, terminat în sec. al XVII-lea, cu intervenţii ulterioare, azi a căpătat o sofisticată intrare cu pereţi înalţi de sticlă, după moda nu foarte îndepărtată a modernizării clădirilor istorice cu materiale contemporane – conservare integrată, metodă răspândită în occident, în special în Italia.

La Ca’ Pesaro, cine a organizat lucrările în expoziţie, a avut ochi de artist şi grijă maniacală pentru detalii şi perfecţiunea compoziţiei. Totul rimează cu fiecare deschidere – uşă sau fereastră, cu fiecare perete despărţitor. Te face să te intorci în toate părţile, doar ca să reconstaţi că, da, şi în această sală o sculptură se încadrează perfect în rama uşii, şi, da, şi din acest unghi, şi, da, nimic nu e lăsat la întâmplare. Satisfacţia perfecţiunii e atât de mare încât pare un joc la care nu poţi decât să câştigi şi îţi vine să aplauzi şi să strigi „bravo”, ca la operă!

Expoziţia permanentă actuală a fost inaugurată în 2013.

Iluminatul e discret şi bine reglat, culorile pereţilor s-au adaptat vedetelor expoziţiei şi… şi mozaicurile podelelor sînt ele însele nişte capodopere artistice. De peste tot cad splendoare şi armonie, inclusiv din tavanele minunat decorate.

Din holul principal, destinat operaţiunilor administrative – bilete, îndrumare, magazin şi tot ce mai trebuie, te-mpiedici de primul mozaic ce duce spre scara către primul etaj. Te mai împiedici o dată şi vrei să zăboveşti, la prima cotitură a scării.

După atâta efort, ajungi până la urmă în prima sală. Şi te lovesc magistral „Burghezii” lui Rodin, cei din Calais! Cumpăraţi la o bienală (a doua versiune în gips). Înconjuraţi de spaţiu generos şi de artă italiană, contemporană şi modernă.  Îi însoţeşte şi un „Gânditor”.

Un rococo întârziat (de fapt un 1900), aerian şi jucăuş, cu portrete expresive de doamne italiene, în sala din stânga, alte modernităţi locale în sala din dreapta, flancate şi flatate de ferestre şi balcoane. Şi mozaicurile podelelor devin din ce în ce mai copleşitoare şi mai incredibile!

Următoarele săli sînt mai mici şi, de unde bănuiseşi precizia aşezării în spaţiu, aici, unde poţi cuprinde mai uşor cu privirea ansamblul, te loveşte gustul perfecţiunii.

Reţin un sculptor italian pe care nu îl cunoşteam, Arturo Martini – simplitate aparentă, linii jucăuşe ce duc direct la ceva pe care l-aş numi estetism. E cumva ciudat că aceste sculpturi par bidimensionale; liniile jucăuşe ne joacă feste.

Reţin nişte lucrări tăioase, Op Art – Ferruccio Gard, şi, mai ales, o savuros de colorată sculptură şi ea italiană – o „Partizană din Veneto”, lucrată în ceramică de Leoncillo, el însuşi fost partizan. A fost lucrarea care mi-a plăcut cel mai mult şi am aflat că are o poveste demnă de ea: a fost o comandă, refuzată de autorităţile din Veneto din cauza roşului prea comunist al eşarfei. Leoncillo a executat o copie,  expusă public şi distrusă în noaptea imediat următoare, într-un gest de huliganism politic (fascist).

Într-o falsă alveolă (chestie de regie muzeografică, iarăşi), te izbeşte un minunat Klimt. Puţin mai departe te-ai mula gurmand pe Henry Moore, dar nişte specialişti investighează piesele!

Informaţia e preţios alcătuită: consistentă, cronologică, specializată – nume, date, curente, explicată şi legată de la o sală la alta. E o prelegere, o lecţie pe care o poţi găsi şi pe site-ul muzeului, dacă nu vrei să fii luat prin surprindere, ca să nu zic nepregătit, la faţa locului. Totuşi, nu cred că poţi evita surpriza! Ne lămurim şi cu această ocazie că aceşti muzeografi se respectă. Ne-o spune tonul textelor.

Ce mai au: Klee, De Chirico, Miro, Max Ernst, Jan Arp, Chagall, Kandisnky, Derain, Bonnard. Şi aşa mai departe. Calitate, calitate – un caz rar în care lucrările fac nume artistului şi nu notorietatea numelui dă un plus lucrării.

L-am lăsat pe De Chirico printre străinii obişnuiţi ai cărţilor de istorie a artei, aşa cum l-am găsit.

La italienii pe care i-am aflat aici, la, ah, Ca’ Pesaro, îl mai numesc subiectiv şi pe Adolfo Wildt, sculptor milanez. L-aş numi vedeta galeriei, în ciuda concurenţei nemiloase. Lucrările expuse sînt de pe la 1910 – 1930. Wildt e probabil secessionist. Dar, uneori, e foarte clasic. Nimic canonic, totuşi, dacă te uiţi atent, nimic previzibil. Undeva, dincolo de suprafaţa materialului, e un spirit comun de tragedie greacă, la ambele maniere.

Elementul surpriză şi-a spus cuvântul, Wildt e special. O minunată lucrare cu două feţe (la propriu), „Caracter puternic – Suflet blând”, ar fi putut cadra uşor la Art Nouveau teatral, dar nu, n-o face, artistul a fost sincer.

Pare că Wildt se asortează muzeului şi muzeul s-a inspirat din Wildt.

Mulţumesc pentru cunoştinţă, a fost o plăcere!

Îmi dau seama, revăzând în gând sălile, că sculptura pune puţin în umbră pictura din expunere! Şi, iată că până la urmă îl anunţ şi pe Alexander Calder cu un mobil de-al lui.

Şi, dragi colegi, nu pot să nu vă spun despre cât de arogante în perfecţiunea lor sînt măsurile şi dotările anti-incendiu şi evacuare… Instinctoarele fixate ca să nu te impiedici, uşile marcate, planurile la vedere, senzorii la locul lor (la cel mai bun loc), uşile lifturilor mascate graţios. Vai, vai, o palmă de profesionalism! O ditamai scatoalca!

În fine, mai e o secţiune a muzeului – galeria de artă orientală. Trebuie să ne urnim şi spre ea. Da, un nou obstacol: mozaic.

De parcă nu eram deja umilită în imperfecţiunea mea, urc o scară flancată geometric de arme orientale, paradă, pur şi simplu paradă! Japonezării Edo, chinezării – un colecţionar donator şi călător în sec. XIX şi cunoscător rafinat, duce de Bardi, Henry de Bourbon -, porţelanuri, sticlă şi sticluţe, jaduri, sidefuri şi intarsii, mobilier, o ditamai lectică pentru doamne, aşa cum am citit recent că se purta, în „Cartea pernei” de Sei Shonagon (vechime: 1000 de ani). Şi un film despre tehnologia sidefului.

Mă rog, muzeul se închide, ni se spune pe unde să ne retragem, în urma noastră programându-se alarmele anti-efracţie.

Fac nişte poze înciudate mozaicurilor şi ma arunc disperat în magazinul de la parter, să iau ceva acasă. Şi iau. Oferta de cataloage era pe măsura întregului aşezământ. Reţin, profesional vorbind, formatele diferite de cataloage ale expoziţiei permanente: dimensiuni diferite, preţuri diferenţiate, astfel încât omul să poată şi transporta ceea ce cumpără. De luat aminte.

Nu-mi vine să închei, nu mi-a venit uşor să plec, dar trebuie. Ca Pesaro nu-i altul!

Fotografii realizate de ©Museum Anonymous