EMILIA-ROMAGNA, ce nume frumos!

Pentru prima oară am înţeles ce înseamnă o regiune şi o reţea de muzee regionale – concept ce la noi nu şi-a găsit aplicabilitatea practică (din lipsă de reprezentare faptică a împrumutului conceptual, ca în multe alte situaţii „europene”).

Emilia-Romagna. Ei bine, numele îi vine de la Via Emilia (mare drum roman care ducea, ca toate drumurile, inevitabil, la Roma) şi de la Imperiul Roman de Răsărit care şi-a avut o vreme capitala la Ravenna, oraş al regiunii acum.

Ca să stabilim nişte repere: în Emilia-Romagna îşi au originea parmezanul şi oţetul balsamic, Ferrari, Lamborghini, Maserati şi Ducati, sistemul universitar Bologna (după oraşul cu cea mai veche universitate din lume), pastele bolognese, vinul bolognez şi el, Pignoletto, şi cine mai ştie ce.

Turul nostru muzeal nu a inclus toată regiunea, ci doar şi parţial Bologna, Ferrara şi Ravenna.

BOLOGNA

E uşor să abordezi mândria locală expoziţional când ai material excelent pentru ilustrare. Totuşi, cele trei oraşe sau cel puţin Bologna ar fi putut alege uşor internaţionalismul sau măcar italienismul, însă nu au făcut-o; au optat fericit pentru specificul local.

La Bologna, specificul local sunt porticurile care însoţesc aproape fiecare clădire din vechiul oraş. Aceste galerii minunate te feresc de ploaie şi de vânt şi, cu invidie vorbind, îţi protejează inegalabilii pantofi italieneşti. Le-am putea găsi nod în papură: mozaicul pavajului  e atât de frumos şi de variat încât îţi poate distrage atenţia până la împiedicare, în concurenţă cu felinarele electrice, cu uşile şi clanţele lor şi, pe alocuri, cu fragmentele de frescă  de pe tavan. Bolognezii nu s-au grăbit să înlocuiască pavajul de piatră cu asfalt, chiar dacă e recomandată bicicleta ca mijloc de locomoţie prin centrul istoric.

Turnurile înclinate. Credeaţi că singurul turn înclinat e la Pisa? Ei bine, turnurile se înclină şi la Bologna şi la Ravenna. Terenul nu a fost cel mai bun prieten al arhitecţilor locurilor. Mai mult, la Ravenna, nivelul de călcare din perioada bizantină este acum la 3 metri sub nivelul actual de călcare.

În orice caz, înclinaţia dă bine pe cerul fotografic de albastru, împreună cu cărămida aparentă (bizantină sau mai târziu medievală, după caz) şi înălţimea suplă şi incredibilă a acestor turnuri-marcă.

bologna-towers
Bologna – Turnuri

Revenim la marca-portic: spre ciuda oricărui urbanist român, aflăm că există o lege din anul 1288 care făcea obligatorie construirea de porticuri pentru fiecare nouă clădire, porticuri ce aveau destinaţie publică. Legea este încă în vigoare. Această alegere urbanistică a fost singulară în Europa, porticurile comune multor oraşe în secolele XI-XII având o soartă mai puţin bună. Până în secolul XX s-au aliniat 38 de kilometri de porticuri în oraş. Şi încă 4 km în afara oraşului, tăind un deal , către mănăstirea San Luca.[i]

Aşadar, la Bologna s-a înfiinţat prima universitate din lume, în anul 1088. Aici se află o bibliotecă fabuloasă de manuscrise adunate de la mai multe ordine religioase desfiinţate de Napoleon. Tot aici se află un Teatru Anatomic – sală în care se făceau disecţii didactice începând cu secolul al XVI-lea, în care remarcăm cu interes statuia medicului Gaspare Tagliacozzi (sec. XVI) care ţine în mână un nas. Nu e întâmplător, el a fost primul chirurg estetician şi părintele chirurgiei de reconstrucţie.

Papa Grigorie al XIII-lea, cel care a stabilit calendarul gregorian (pe care îl folosim astăzi) în anul 1582, s-a născut, a studiat, a predat şi a profesat dreptul la Bologna, înainte de a se alătura bisericii.

Universitatea, în secolul al XVI-lea, avea sediul în clădirea Archiginnasio, unde sunt acum Teatrul Anatomic şi Biblioteca. Mai sunt aici nenumărate blazoane ale absolvenţilor care au avut suficient de mulţi bani pentru a-şi cumpăra un loc pe zidurile Universităţii pentru câteva secole. Au fost şi studenţi români (sau măcar transilvăneni).

blazon-bologna-archiginnasio
Archiginnasio – Bologna

Pe lângă toate acestea, Bologna are peste 50 de muzee. Are o Pinacotecă Naţională şi un Muzeu Internaţional al Muzicii (în 2006, UNESCO a declarat Bologna „Oraş creativ al muzicii”, parte a reţelei selecte de oraşe creative, marcate de UNESCO). Dar majoritatea muzeelor au specific local.

În contextul românesc actual, în care noua denumire a Ministerului Culturii, de „al culturii şi identităţii naţionale”, a stârnit o simandicoasă indignare în cosmopolita intelectualitate ce adastă pe malurile Dâmboviţei, Bahluiului şi pe unde o mai apuca, vedem că identitatea nu este o ruşine, că nu e profitabil să te pierzi în mulţime şi că specificul local e ceea ce te face interesant şi atrăgător pentru alţii cu specific diferit. Speranţele noastre-declaraţii de europenizare şi „integrare”, de asimilare şi camuflare în peisaj nu sunt decât suplimentare simptome ale unui firesc dar prea lung complex de inferioritate provincială.

Revenind la cei a căror identitate e un brand şi o mândrie: Muzeul de Istorie a Oraşului, Colecţia de Artă a Oraşului, Muzeele Universităţii din Bologna, Muzeul de Artă Modernă al Oraşului – MAMBO care include şi Muzeul Morandi (al pictorului bolognez Morandi), Casa Memorială Giorgio Morandi (dublu naţionalism orăşenesc), Muzeul Risorgimento (nu cred să existe vreun oraş în care să nu fie un muzeu dedicat mişcării de renaştere naţională şi de unificare a Italiei, „Risorgimento”), un Muzeu al Patrimoniului Evreiesc (iarăşi ceva destul de comun în marile oraşe italiene), un Muzeu al Patrimoniului Industrial, Muzeul Lamborghini şi multe altele.

La Muzeul de Artă al Oraşului am văzut nu doar excepţionale lucrări, preponderent de pictură, ci şi inedite planuri de restaurare de la începutul sec. al XX-lea şi sfârşitul sec. al XIX-lea şi chiar şi rezultatele punerii lor în practică. Am mai văzut multe blazoane într-o sală dincolo de spectaculos şi fermecătoare fresce „green”, adică foarte vegetale.

În încercarea de a fi originali, dar, totuşi, locali, întemeietorii Societăţii Artistice Aemilia (Aemilia Ars), printr-o membră marcantă, Lina Bianconcini Cavazza, au inventat până şi o nouă tehnică de broderie.

Cea mai mare parte a personalului de supraveghere din muzee este foarte în vârstă, în mod vizibil, depăşind cu mult vârsta de pensionare. Italia are un indice foarte înalt de longevitate, însă pare a fi la mijloc ceva mai mult decât atât, respectiv, o politică publică.

MAMBO, Muzeul de Artă Modernă Bologna, are foarte multă artă contemporană şi e şi el contemporan ca structură, traseu şi atmosferă septică. Prezintă mai întâi artiştii de orientare comunistă din prima jumătate a secolului XX – un manifest extras dintr-un film al lui Pasolini explică foarte clar că Revoluţia trebuie înfăptuită de fiecare, pretutindeni.

Urmează prezentarea vizuală a unui fenomen audio – Radio Alice, care a transmis în direct protestele studenţilor din Bologna, în 1977. Mai departe, performance-uri filmate tot în anul 1977, celebre cât se poate, dar despre care uitasem cu totul că se petrecuseră la Bologna: Marina Abramovici lăsând oamenii să treacă printre goliciunea ei şi cea a unui tânăr bărbat (Ulay) şi sângeroasa „Răstignire” pusă la cale de Hermann Nitsch, în amintirea soţiei sale.

Informali, Ultimi Naturalişti, Morandi înduioşător la un număr mare de lucrări, pentru că îi poţi vedea fragilitatea şi intimitatea atelierului-casă a familiei, tineri artişti cărora un program al muzeului le oferă şansa de a fi expuşi, o filmare slow-motion a clopotului oraşului, care bate parcurgând o traiectorie de 360°, o lucrare-jurnal pe cât de condensat, pe atât de politic, creat de artista Daniela Comani  („It was me. Diary”).

Muzeul de Istorie a Oraşului este spectaculos muzeotehnic. Şi face o economie de spaţiu expoziţional care ar trebui plagiată fără jenă şi fără scrupule, printr-o stratificare şi juxtapunere a planurilor de etalare, combinarea tipurilor de obiecte şi materiale expuse în acelaşi modul, nişte module de expunere extrem de originale şi eficiente. În plus, combină cu eleganţă italiană tradiţionalul – obiectele însele, extravagantul –, denumirile sălilor în neon de firmă luminoasă de bar sau de artă contemporană retro, obligatoriul – informaţii multe, interesenta, lizibile, într-un design peninsular, cum se spune.

E cronologie, e butaforie, e didactică şi spectacol vizual. Mai este o cafenea despre care nu am înţeles exact dacă face parte din expunerea artistică a muzeului sau chiar poate fi atinsă cu mână. Şi, în spaţiile foarte generoase pe înălţime, destinate expoziţiilor temporare, o complexă, prin mijloace şi acoperire, expoziţie despre autorul celebrelor benzi desenate „Corto Maltese”, Hugo Pratt.

Frumos, frumos: o recuperare istorică a femeilor care au predat la Universitatea din Bologna într-o vreme în care nu s-ar crede că femeile puteau accede la aşa ceva. E drept, una dintre ele era prea frumoasă ca să poată ţine cursurile cu părul la vedere fără a distrage studenţii, aşa că purta un văl.

Ne-au interesat nu puţin şi Burattinii din secţiunea dedicată lor. (Cei care l-au cunoscut pe Burattino vor înţelege.)

bologna_muzeul-de-istorie-a-orasului_burattini
Burattini

Bologna se prezintă pe sine cu graţie şi, ridicată la propria înălţime, se arată şi cosmopolită (cum este de cel puţin 1000 de ani). Aşa că, poţi vedea în oraş o mare (şi la propriu şi la figurat) expoziţie despre Fraţii Lumière în pasajul subteran din piaţa centrală folosit pentru prima oară în acest scop, o expoziţie din Colecţia Gelman, cu Frida Kahlo, Diego Rivera şi alţi artişti mexicani şi comunişti (Rufino Tamayo, Maria Izquiero, David Alfaro Siqueiros, Ángel Zárraga) şi o altă mare expoziţie celebrând localnicii, „Bologna după Morandi: 1945-2015” (unde l-am cunoscut, prin opera sa doar şi doar ca sculptor, pe Luigi Ontani).

În orice caz, există la Bologna o tradiţie a sculpturilor ceramice de o mare forţă plastică şi de un dramatism ce depăşeşte mult normele barocului.

bologna_plangerea_nicollo-dellarca
„Plângerea” – Niccolo dell’Arca, sec. XV

FERRARA

Regiunea Emilia-Romagna se întăreşte cu Ferrara. Ferrara s-a întărit cu un castel care urmează un tipic al zonei. Castelul, dar nu doar el, au adus oraşul Ferrara pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

ferrara_estense_towers
Ferrara – Castelul Estense

Lipsiţi de prejudecăţi, italienii de la Estense pregătesc un revelion monstru cu spectacolul pirotehnic „Incendiu la castel”. Nu e primul an şi nici primul incendiu: bolognezii dau foc în piaţa centrală unei păpuşi-gigant ce simbolizează anul tocmai trecut.

De altfel, autorităţile locale şi-au propus ca sărbătorile din iarna lui 2016 să fie o sărbătorire a culturii, au oferit transport public gratuit, au deschis muzeele şi expoziţiile după orare prelungite, speciale, iar cozile nu au întârziat să se formeze şi să persiste multe ore.

Castelul e Estense, cel al celebrei familii conducătoare d’Este, de al cărei nume se leagă şi numele Borgia, prin Lucreţia Borgia, căsătorită cu un prinţ d’Este; tot prin mariaje se leagă şi o altă celebră familie italiană, Sforza din Milano şi multe alte figuri princiare de prin Austria, Germania, Marea Britania şi Rusia.

ferrara_castle-estense
Castelul Estense – Ferrara

Numele d’Este este peste tot: la castel, la muzeul de artă – Palatul Diamantelor, la Palatul Schifanoia, la Muzeul Marfisa d’Este.

Castelul Estense e un muzeu clasic, prezentând prin cuvinte, fotografii şi puţine obiecte de patrimoniu istoria locului şi a conducătorilor lui, cu note despre contextul istoric al fiecărui prinţ d’Este. La un moment dat, când frescele sunt mai bine păstrate, castelul devine el însuşi obiectul muzeal al admiraţiei vizitatorilor, iar la capitolul muzeotehnică se remarcă prin nişte oglinzi de mari dimensiuni ce fac posibilă „citirea” mult mai uşoară şi mai completă a tavanelor exacerbate de frumos. Sunt multe teme „păgâne”, antice şi laice şi multe arcuiri ale zidăriei. Traseul de vizitare cuprinde suişuri şi coborâşuri – temniţa subterană, pe de-o parte, şi panorama incredibilă oferită de Turnul Leilor (localizaţi blazonic pe faţadă şi nu altundeva). Cărămida şi arsa ei culoare te obligă să accepţi, să primeşti identitatea locului sub această formă vizuală, chiar dacă piatra cioplită se mai afirmă pe alocuri.

Unul dintre locurile de afirmare a pietrei este Palatul Diamantelor. Diamantele nu sunt ascunse în sipete, ci epatează pe faţadă; sunt dintr-o altfel de piatră, mult mai calcaroasă decât diamantul, dar devenită foarte preţioasă. Şi Bologna are astfel de nestemate, în mai multe locuri.

ferrara_palatul-diamantelor
Ferrara – Palazzo dei Diamanti

În Pinacoteca oraşului vedem lucrări stranii, marcă renascentistă locală. Figurile personajelor nu sunt circumscrise suavităţii, chiar dacă sunt, de exemplu, Madonne. Ceva ascuns, rapid şi în mişcare fulgeră în ochii figurilor pictate, viaţa la Ferrara trebuie să fi fost foarte complicată în timpul lor. E multă îndrăzneală. Îndrăzneala s-a transmis şi urmaşilor muzeografi, care au ales să dea simezelor şi pereţilor culori opulente – albastru închis de catifea grea, verde crud inspirat din decoraţia tavanelor, care pune totul într-o aură de auriu. Muzeul are patru lucrări mici pictate în fine detalii de imediat recognoscibilul El Greco, dar nu face paradă cu această avuţie. A făcut în schimb loc pentru nişte fresce de mari dimensiuni ale căror culori ne-au amintit de mănăstirea noastră, Arbore.

E sobrietate şi lux, e şi voluptate în panotare şi cromatică şi e o laicitate savurată şi debordantă în, poate, toate lucrările expuse. Nu e doar o altă pinacotecă, are ceva special. Un pic diavolesc, ca s-o spunem fără ocolişuri.

Acest spirit e mult mai evident ilustrat în frescele din sec. al XV-lea ale Palatului Schifanoia care celebrau confirmarea lui Borso d’Este drept Duce de Ferrara (şi Modena şi Reggio Emilia); redescoperite şi făcute faimoase de Aby Warburg (prezent cu câteva lucrări la librăria Castelului d’Este), care le-a descifrat semnificaţia în sec. XIX. Pe lângă faptele de nobleţe şi vitejie care servesc cultului personalităţii lui Borso d’Este, uşor de identificat în toate compoziţiile păstrate, frescele sunt o înşiruire a zodiilor, a decanilor acestora şi a simbolurilor asociate zodiilor, potrivit ştiinţelor arabe. Un program iconografic similar se află la Padova, în Palazzo della Ragione, realizat cu un secol mai devreme de pictorul Stefano da Ferrara. Acelaşi dinamism, aceeaşi senzaţie că toţi se grăbesc undeva pentru că istoria e pe urmele lor şi nu iartă.

Pentru a te purifica, vila Marfisei d’Este oferă austeritate medievală, mobilier greu de lemn, proptit cu graţie în expunere, multă piatră în ziduri şi podele, pe care tavanele pictate fără excese nu o încălzesc deloc. Curtea mică a vilei e o încântare tăcută, care te reduce la un respect pios pentru cei ce au fost acolo şi pentru frumuseţea ne-muritoare a casei.

RAVENNA

Puţin mai departe, Ravenna are şi ea programul sărbătoresc extrem de încărcat (mai exact, de suculent): ghidaje gratuite în tururi ale monumentelor UNESCO din oraş (din imperiu, de fapt), spectacole de lumini tot acolo, culminând cu unul special în noaptea de anul nou, declaraţie a autorităţilor că tot oraşul va petrece cultural şi, element deja banal, coadă la muzee.

La Ravenna nu mai ai nevoie de muzee. Mozaicurile bizantine te pot lăsa cu gura căscată multe zile. Sincer, poţi rămâne în exaltare mult mai mult decât zile. E o completitudine (termen inexistent, momentan necesar), o desăvârşire a lor care te năuceşte. Eşti privit cu solemnitate în ochi de apostoli, profeţi din Vechiul Testament, de bizantini. Eşti privit de fecioarele care păşesc spre Iisus într-o mişcare unduită care s-ar putea să fi rămas din frescele de la Knossos; sau poate sunt ostrogote (biserica S. Apollinare Nuovo a suferit nişte intervenţii bizantine după ce a fost recucerită Ravenna de la ostrogoţi, pentru a aduce mozaicurile la forma ortodoxă a creştinismului prin îndepărtarea elementelor de arianism: figurile unor personaje au fost înlocuite cu draperii pe faţada palatului lui Teodoric, regele ostrogot, Portul Classe de pe peretele opus a fost şi el readus la ordine). Fix, bine făcut, hipnotizant. Magia lor de protocol funcţionează, iată, milenar. Şi nu doar milenar, pentru că „Teodora, împărăteasa Bizanţului” se afla pe coperta cărţii omonime a lui Charles Diehl şi pentru că figura împăratului Iustinian se află pe orice are legătură cu dreptul şi ştiinţele juridice, aşa că întâlnirea cu originalele, la Biserica San Vitale, are efect stupefiant. Ştiţi, mozaicul este considerat o tehnică de pictură, Teodora era actriţă înainte de a deveni împărăteasă, iar Iustinian a codificat dreptul roman şi a ridicat ceea ce acum recunoaştem drept arhitectură bizantină, cu mozaicurile sale caracteristice cu tot.

Mausoleul Gallei Placidia (împărăteasă în sec. V) are ferestrele acoperite cu alabastru (în deschiderea pe care noi o acoperim azi cu sticlă).

Mozaicurile excelează în structură compoziţională, în realism (magic), în expresivitate, în cromatică, în pur, variat şi dens decorativism de o modernitate neliniştitoare. Undeva în spatele straturilor de piatră, sticlă şi aur, stă zidită, dar simţită, violenţa fără refugii a vremurilor: invadatori goţi, recuceriri bizantine, cuceriri lombarde, variante diferite de creştinism – arianism şi ortodoxie şi baptisteriile lor diferite. De reţinut: arienii îi considerau eretici pe ortodocşi şi invers.[ii]

Nu am multe de spus despre întâlnirea cu ostrogoţii Ravennei, a căror prezenţă e ciudat de aproape. Urmele lor sunt discrete şi mai greu de pătruns. Mausoleul lui Teodoric e foarte ferm sub acoperişul său cupolă, dintr-un singur bloc de piatră. Şi, în Baptisteriul Arienilor, Iisus e reprezentat cu totul gol în Iordan.

După atâta mozaic, te gândeşti că e puţin probabil să mai vezi ceva similar cu un impact similar vreodată. La Muzeul de Artă al oraşului (nou, frumos, modern, cronologic, cu câteva capodopere, curte interioară, privelişte şi personal amabil) însă, dai peste şcoala modernă şi contemporană de mozaic, de la Ravenna. Un vizionar, profesorul Giuseppe Bovini de la Universitatea din Ravenna, a avut ideea „valorificării” tradiţiei mozaicului, itinerării unor reproduceri în mărime naturală după tezaurele bizantine şi realizării unor lucrări noi, destinate expunerii în galeriile muzeului. Lucrurile au evoluat spre o şcoală artistică excepţională, spre redescoperirea în mod spectaculos a vechii tehnici, prin îndreptarea către restaurarea de mozaic, inclusiv modern (un exemplu: Marc Chagall) şi spre încântarea privitorului. Pe Luigi Ontani, sculptorul de la „Bologna după Morandi”, l-am cunoscut aici drept mozaicar.

Nu vreau să uit Muzeul Naţional din Ravenna şi nici pe Dante, refugiat politic aici.

La Muzeul Naţional vezi de toate (inclusiv nişte scaune pentru vizitatori extrem de elegante şi moderne): o farmacie, fildeşuri de mare detaliu, armurărie, piese arheologice – ceramică nu chiar specială, colecţia de icoane din care te izbeşte roşul şi, mai ales, negrul din mantiile Fecioarei; multe elemente mici din aceste picturi arată că ele s-au făcut acolo, în Italia, acum 700, 600, 500 de ani. Vizita se încheie în spaţiul pentru fresca lui Pietro da Rimini, într-o delicateţe subţire şi pastelată pe care liniştea întâmplătoare din muzeu o face parcă şi mai sacră în frumuseţea ei. Liniştea devine de neînţeles în curtea interioară a muzeului, unde e o atmosferă de seară de primăvară, după ploaie. Până la urmă, este o mănăstire.

Dante: Dante a fost îngropat aici, cu onoruri, iar călugării din Ravenna i-au protejat şi ascuns osemintele atunci când a fost nevoie. (Florenţa îl doreşte în continuare, dar Ravenna rezistă.) Cine ar fi crezut, Dante a fost izgonit din Florenţa ca urmare a unei intrigi politice, fiind acuzat de corupţie. El s-a refugiat la Ravenna, unde a fost primit cu deferenţă şi unde a scris şi şi-a sfârşit viaţa în 1321.

La mausoleul lui Dante, unde sunt depuse cele mai romantice (stilistic vorbind) cu putinţă coroane de metal, poţi vedea sarcofagul său şi un basorelief căruia i-ai putea adresa câteva gânduri sau vorbe. În muzeul dedicat lui Dante, găsim o „expoziţie didactică”, adică fără prea multe piese de patrimoniu şi destinată unui public mai degrabă şcolar. Oricum, informaţia e mai mult decât suficientă. Puţin surprinzător e să vezi că Dante şi-a găsit cea mai bună expresie într-o colecţie mică de sculptură în metal şi în curtea interioară unde Paolo şi Francesca îşi trimit nişte gesturi foarte vii.

Cum spuneam, Ravenna are şi ea un turn înclinat.

Personal, mă înclin la toate turnurile înclinate şi neînclinate din Emilia-Romagna.

[i] http://whc.unesco.org/en/tentativelists/5010/
[ii] „Ravenna City of Art”, Edizioni Salbaroli-Ravenna

Fotografii realizate de ©Museum Anonymous


Un gând despre “EMILIA-ROMAGNA, ce nume frumos!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s