Museum Anonymous

Premisă: pentru prima oară la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, doar cu experienţa bienalelor de arhitectură din România, lipsite de anvergură, de punere în scenă şi de revelaţii.

Cunoscând Bienala de Artă de la Veneţia, aşteptările erau mari, mai ales în privinţa spectaculosului şi a gurilor căscate. Te aştepţi să fie preţiozitate, subiecte cool şi trendy, să fie puţin snobism intelectual, puţină căutare ieşită din preocupările şi limitele noastre cotidiene.

Mă aştept să fie nu doar o expoziţie, ci şi o exhibiţie. O dare în spectacol şi eu să fiu spectatorul înmărmurit.

Parada e cu atât mai interesantă cu cât, ca expozant, eşti pus la panou împreună cu alţii, cu ceilalţi, şi trebuie să „demonstrezi”, pentru că vei fi apreciat nu doar în comparaţie şi competiţie cu tine însuţi, ci şi cu prejudecăţile şi cu realităţile oferite de „colegi” sau, mai bine spus, co-expozanţi.

Cei aleşi să spună lumii câte ceva important la fiecare ediţie se numesc curatori. Anul acesta, lovitură de imagine – Alejandro Aravena, arhitect frumos şi cu simţ civic, din Chile.

După mai multe încercări, el a rămas la proiectul Reporting from the Front – Raport de front, adunând în expoziţiile centrale ale Bienalei (adică nu cele naţionale sau speciale) proiecte care au răspuns unor situaţii de criză sau care chiar au rezolvat crize sociale de locuire şi vieţuire.

Am învăţat multe la această bienală care nu a lăsat mari urme estetice în conştiinţa privitorului.

Nu am nici cea mai vagă idee (în sensul de date statistice) despre ce se construieşte cu precădere în lume, presupun că e vorba despre drumuri, căi de acces. Însă expoziţia lui Aravena ne spune că se construieşte mic, că acel curent social numit „downshifting” – reducerea actelor vieţii economico-sociale la minimum necesar, pentru a diminua efortul şi a creşte, paradoxal, calitatea vieţii -, se regăseşte şi în arhitectură.

Însă nu este vorba de „hipsterii” plictisiţi, dezabuzaţi de viaţa din marile oraşe şi de orele lungi petrecute în trafic pentru a-şi plăti ratele ipotecare şi mâncarea bio, ajunşi să dorească retragerea într-un sătuc de dincolo de drumurile naţionale dar dotat cu internet, unde să cultive roşii în grădină şi nu pe balcon.

Este vorba mai ales despre zonele sărace ale lumii – Africa, Asia, America de Sud, Europa sărăcită (vai, toate zonele lumii sînt sărace!), unde resursele arhitecturii de institut lipsesc.

Acest downshifting se manifestă în expoziţie în primul rând prin întoarcerea la materialele şi tehnicile de construcţie tradiţionale, vernaculare. Prin valorificarea materiilor prime aflate în zonă, a forţei de muncă necalificate dar disponibile şi ieftine, a nevoii de a depăşi situaţii de vieţuire sub-umane.

În al doilea rând, e vorba despre o restrângere a spaţiului de locuit şi a spaţiului urban sau, cel puţin, o adaptare la spaţiul existent şi disponibil, în zonele suprapopulate (reţinem aici Japonia şi Coreea de Sud).

Refolosirea, recalificarea unor construcţii care au avut alte destinaţii sau alte forme, reutilizarea unor construcţii neterminate sau aflate în ruină a fost o altă direcţie ideologică şi de stare de fapt care s-a regăsit în expoziţie (cu Spania, câştigătoarea trofeului pentru cel mai bun pavilion naţional, drept cel mai reuşit exemplu).

Alt subiect au fost spaţiile publice şi private comune – pieţe destinate comunităţii, cu rol de a forma efectiv o comunitate a aşezării, care să comunice, să fie solidară şi mai funcţională decât acum, locuinţe nu individuale ci colective, care să combine spaţiile personale cu cele împărţite, comune, spaţii flexibile şi temporare, neataşate individului, spaţii de integrare a străinilor – emigranţilor (unele mergând chiar până la integrarea emigranţilor în apartamentele rezidenţilor).

Oraşul condensat ca unică variantă eficientă în primul rând economic şi în al doilea rând din perspectiva nivelului de calitate a vieţii şi locuirii – asta a fost concluzia expoziţiei speciale din cadrul Bienalei – Report from Cities: Conflicts of an Urban Age (parte a unui program măreţ, britanico-german, Urban Age).

Ce ne-a plăcut: ne-a plăcut intenţia generoasă a lui Alejandro Aravena.

Ne-a plăcut expoziţia Report from Cities: Conflicts of an Urban Age pentru că arăta mai multe tipuri de oraşe-metropolă, cu multe date relevante pentru dezvoltarea urbană a acestora în ultimii 20 de ani.

Ne-a plăcut expoziţia Mexicului pentru că te învăţa cum să îţi construieşti singur o căsuţă în mediul rural şi pentru că avea multe manuale de acest tip, incredibil de plăcut şi de inteligent alcătuite.

Expoziţia Rusiei pentru că era măreaţă, spectaculoasă şi te teleporta în trecutul glorios al Uniunii Sovietice (unde mai pui că am aflat şi cine a realizat sculptura „конец фильма”, adică sculptura ce reprezenta Mosfilm – artista Vera Muhina), albastrul din expoziţia olandeză Blue care ne-a arătat cam cum apare şi evoluează o bază militară ONU;

Pavilionul Nordic – Suedia, Finlanda, Norvegia pentru că aveau şezlonguri Méridienne (!) şarmante şi o mie şi unul de pliante, fiecare prezentând cu imagine şi informaţii un proiect deja realizat; Israelul pentru că a pus în oglindă arhitectura şi biologia, pragmatic, inspirant şi pertinent.

Şi am apreciat hăulitul din sala Albaniei – un cântec din cele 10 interpretate de cântăreţi Tezaure Umane Vii, cum s-ar spune în română, patrimoniu imaterial al umanităţii UNESCO, ce rula sonor acolo.

Ne-a mai plăcut fermecatul pavilion din Singapore, cu felinarele lui de sticlă în care priveai lumi mici (fotografii cu interioare din locuinţe şi clădirile în miniatură unde acestea se aflau) şi scaunele atât de cărnos pictate din expoziţia sud-africană.

Ce nu ne-a plăcut: ne-a plictisit şi împiedicat strâmta expoziţia britanică mai ternă decât orice ploaie englezească, Germania, care nu a avut probabil bani decât pentru câteva poze lipite nu tocmai reuşit pe pereţi, încropeala amabilă şi condescendentă faţă de emigranţi, din pavilionul austriac.

Ce ne-a enervat: Pavilionul României, unde pentru al treilea an consecutiv nu am găsit materiale explicative, pliante gratuite şi personal cu un comportament profesionist la intrare. Tot aici nu am găsit relevanţa internaţională pentru proiectul frumuşel, interactiv, dar ne-arhitectural Selfie Automaton.

Hocus-pocus-ul Casei Poporului care se dădea cu greu peste cap şi se transforma în Catedrala Neamului, nu a zguduit lumea, chiar dacă lumea a încercat din răsputeri să dea la manivela instalaţiilor din expoziţie, în speranţa că se va întâmpla ceva spectaculos şi nu doar un scârţăit de închieturi la bietele păpuşi ale corupţiei politice din România. Care, apropo, nu e singura ţară coruptă din lume, ci doar una dintre ţările toate corupte ale omenirii.

Ce ne-a amuzat: schimbul de replici „politically correct” dintre vizitatori, pe peretele expoziţiei poloneze, unde combatanţii s-au luptat în clişee feministe şi de egalitate de gen.

Concluzii: da, extinderea urbană necontrolată trebuie oprită şi corectată. Da, platforma corporatisto-rezidenţială Băneasa-Pipera nu ar fi trebuit să se ridice şi nu ar trebui să existe – a creat probleme majore de trafic şi de calitate a vieţii în Bucureşti. Da, să-ţi petreci mult timp pe drumuri şi să fii dependent de maşină, împreună cu copiii tăi şcolari, este o prostie.

Da, Veneţia este excepţională şi merită văzută cu tot cu bienală (oricare bienală) măcar o dată în viaţă.

Fotografii realizate de ©Museum Anonymous