Muzeul și Julieta

Nu-i așa că Romeo și Julieta își au deja un loc special, să spunem un muzeu, în inima dumneavoastră?

Aproape un clișeu universal, povestea de iubire a celor doi tineri din Verona a devenit unul dintre cele mai populare simboluri ale dragostei, ale dragostei puternice și tragice, gata să meargă oricât de departe, depășind viața și moartea.

Cel care i-a făcut celebri pe cei doi îndrăgostiți a fost William Shakespeare, prin piesa sa din 1597 inspirată de un poem englez de Arthur Brook, transpus în proză de William Painter, ambele traducând o poveste italiană spusă de preotul Matteo Bandello care, la rândul său, o preluase de la Luigi Da Porto care, și el, se poate să se fi inspirat din propria-i iubire pentru o tânără rudă și dintr-o istorie scrisă de Masuccio Salernitano; una dintre primele menționări literare ale acestei istorii reale, se pare, în bună parte, se găsește în celebra lucrare a lui Dante, ”Divina Comedie”, ceea ce ar însemna că se petrecuse cel târziu la începutul secolului XIV-lea.[i] Complicate ițe!

Să ne reamintim puțin istoria celor doi: progenituri ale unor familii veroneze de vază, aflate în rivalitate, Montague și Capulet (Montecchi și Capuleti), Romeo și Julieta se întâlnesc și se îndrăgostesc, intrând într-o relație clandestină pe care familiile lor vor face totul pentru a o împiedica. Printr-un elixir teribil și antidotul său, Julieta speră ca o falsă moarte de o zi sau două să o scape de căsătoria forțată cu un alt pretendent și apoi, revenită la viață, să poată rămâne alături de Romeo. Acesta însă, compleșit de durerea morții Julietei, pe care o crede reală, își ucide rivalul în dragoste și apoi se otrăvește. Trezită la viață, Julieta își vede iubitul fără suflare și se sinucide la rându-i cu pumnalul acestuia. Povestea se sfârșește aici, dar, prin ea, cei doi îndrăgostiți rămân pentru totdeauna împreună și alături de noi.

O altă poveste, însă, începe: căutarea urmelor celor doi în orașul în care, se pare, au trăit, la Verona, în Italia.

Sunt puţine lucruri palpabile care să aibă legătură directă şi clară cu cei doi şi cu povestea lor. De fapt, ceea ce există şi se „pelerinează” sunt mai degrabă materializări ale legendei, ale dorinţei noastre de adevăr concret, tangibil şi vizibil al poveştii.

Casa Giuliettei din Verona datează din secolul al XIII-lea, chiar dacă a suferit numeroase intervenţii şi restaurări între timp, când aparţinea familiei Dal Cappello (strada însăşi se numeşte Via Cappello). Confruntată cu legenda, primăria oraşului Verona s-a conformat în anul 1907 şi a achiziţionat imobilul drept casă a Giuliettei Capuleti, deschizând drumul pelerinajelor muzeale.

Aşadar, astăzi, casa Julietei este muzeu şi nu puţini sunt cei care ajung acolo, drumurile fiind mai uşoare decât în vremea lui Romeo sau a lui Shakespeare sau a lui Byron.

Drumurile sunt mai uşoare şi oamenii sunt mai mulţi, iar dorinţa de a lăsa un semn al trecerii lor şi de a intra în legătură cu miturile şi trecutul (fascinaţie din care s-au născut şi trăiesc muzeele) este foarte vizibilă aici şi oscilează între vandalism, naivitate şi pietate.

În epoca fotografiei la-ndemână, se stă la coadă pentru o amintire-foto cu Julieta, în curtea casei şi cu/din balconul Julietei. Atmosfera e entuziastă, vizitatorii sunt preponderent feminini, puţini bărbaţi depăşesc nivelul de fotograf sub balcon (o repoziţionare corespunzătoare vremurilor).

Casa-di-Giulietta_balcony-view
Casa di Giulietta – balconul

Casa Julietei e lipsită aproape total de mister şi de farmecul legendei şi are o austeritate mai degrabă monahală şi rece, decât un aer vesel de tânără iubire sau de intrigă sau de nenorocire. E ca un martor tăcut, un loc totuşi greu de istorie în care ne putem plasa fanteziile.

Casa-di-Giulietta_interior
Interior – Casa di Giulietta

Câteva piese de mobilier în stilul sfârşitului Evului Mediu şi al începutului Renaşterii, câteva panouri cu picturi murale (frescele provin însă din alte clădiri istorice ale oraşului, de unde au fost decapate în secolul al XIX-lea), câteva piese de vestimentaţie.

Costumele şi patul din camera de dormit sunt, de fapt, recuzită cinematografică – rochia Julietei şi hainele lui Romeo au fost realizate de Danilo Donati, iar patul de arhitectul Lorenzo Mongiardino pentru celebrul film din 1968 al lui Franco Zeffirelli, „Romeo şi Julieta”. Danilo Donati a câştigat atunci premiul Oscar pentru costume.

Foarte contemporan, colţul epistolelor electronice e destinat celor care doresc să-i scrie Julietei (şi cărora le răspunde Asociaţia Prietenilor Julietei).

Casa-di-Giulietta_lettersPC
Scrisori către Julieta

Încăperile casei sunt mici, scara care duce la două etaje e îngustă, vizitatorii vin şi pleacă şi e aproape imposibil să ai răgazul unei experienţe chiar personale.

Apropo de personale, există un ritual pe care cei doritori de noroc în dragoste îl îndeplinesc (şi îl fotografiază): atingerea sânului drept al Julietei – statuia de bronz din curtea interioară a casei. Ritualul a dus la deteriorarea Julietei de bronz realizate în 1969 de Nereo Costantini, astfel încât statuia a fost mutată în interiorul casei şi înlocuită cu o copie, în 2014.

Casa-di-Giulietta_Giulietta-sculpture
Julieta – sculptură în bronz, Nereo Costantini, 1969

Ritualul balconului e scurt, prea mulţi doritori aşteaptă la rând, iar sub el nu se zăreşte Romeo îndrăgostit, ci o mulţime veselă de turişti.

Casa-di-Giulietta_courtyard
Casa di Giulietta – curte interioară, vedere din balcon

Dar lucrurile nu se opresc aici şi nu zăbovesc prea mult nici la casa lui Romeo, în secolul al XII-lea casă de bogat comerciant şi astăzi găzduind o „osteria”, un restaurant cu specific tradiţional.

Şi asta pentru că există şi locul (adică muzeul) unde se află mormântul Julietei – La Tomba di Giulietta.

Mormântul este sarcofagul din secolul al XIII-lea aflat în cripta ridicată în secolul al XIX-lea în ansamblului arhitectural al Mănăstirii San Francesco al Corso care adăposteşte Muzeul Frescelor „G.B. Cavalcaselle” din Verona, fresce extrase de pe zidurile unor clădiri care astăzi nu mai există.

Tomba-di-Giulietta_sarcofag
Tomba di Giulietta – sarcofag

Locul este mărunt, rece de marmură, îngroapă în ziduri inscripţii mici şi greu de desluşit. Departe de centrul oraşului, fosta mănăstire păstrează liniştea unui lăcaş sacru şi curtea interioară cu frumuseţea ei italiană îţi poate servi drept loc de meditaţie şi contemplaţie.

Legenda că aici se afla mormântul celor doi îndrăgostiţi exista deja în secolul al XVI-lea, iar lucrarea lui Shakespeare a făcut ca mulţi pelerini englezi (printre care şi Charles Dickens şi Lordul Byron) şi nu numai să vină aici şi să ia cu ei „amintiri” materiale, astfel încât, în secolul al XIX-lea, sarcofagul ajunsese într-o gravă stare de deteriorare. Forma actuală a locului este cea lăsată de restaurarea amplă din anul 1938.[ii]

Să amintim, chiar dacă pe scurt şi în afara istoriei Julietei, că aici se află, din 1973, Muzeul Frescelor care poartă numele lui Giovanni Battista Cavalcaselle, cărturar italian din secolul al XIX-lea, considerat fondatorul modern al istoriei artei în Italia, printre preocupările sale aflându-se şi conservarea patrimoniului şi muzeologia.

Atras de cea mai celebră poveste de dragoste din lume, nu te aştepţi ca la mormântul Julietei să găseşti un muzeu cu o colecţie impresionantă prin rafinamentul picturii murale prezentate şi prin modalităţile speciale şi spectaculoase de expunere a fragmentelor de frescă.

Cum am spus deja, frescele provin de la monumente dispărute, însă reconstituirea mentală a acestor construcţii e făcută uşoară de muzeotehnică, prin machetele şi informaţiile puse cu elocvenţă la îndemâna vizitatorilor.

Încercarea reuşită de a reconstitui sau de a sugera poziţia şi „utilizarea” iniţială a picturilor crează o experienţă nouă, până acum negăsită în alte muzee, pentru că te plasează într-un spaţiu în care pictura nu e doar un panou pe un perete şi planează în bolţi suspendate, un spaţiu între biserică imaginară, palat imaginar şi muzeu ieşit din comun. Aşezarea e sofisticată, iar calitatea artistică se cere degustată detaliu cu detaliu.

Aşadar, ademeniţi de nadele turismului de masă, vizitatorii mormântului Julietei primesc un cadou neaşteptat de mare – Muzeul Frescelor.

Pe o altă latură a ansamblului, există o sală în care se celebrează astăzi căsătorii. Vă lăsăm pe dumneavoastră să trageţi (sau nu) mai departe concluzii despre puterea dragostei şi a muzeelor.

 

[i] Maria Pia Girolami, ”Verona – art, history, culture”, Ed. Kino Italia/Lego.
[ii]http://museodegliaffreschi.comune.verona.it/nqcontent.cfm?a_id=44363 (20.02.2018).

Fotografii realizate de © Museum Anonymous


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.